Casa bunicii: O moștenire care a rupt familia

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să ne întrebi pe toți? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, acolo unde ploaia bătea ritmic în geam.

— Ioana, am vrut doar să-l ajut pe Vlad. E singur acolo, în Franța, și când se va întoarce, să aibă și el un loc al lui. Nu e ușor să începi de la zero, am încercat să mă explic, dar cuvintele mi se opreau în gât, ca niște pietre grele.

— Și Radu? Ce faci cu el? Nu e și el nepotul tău? Nu merită și el ceva? Ioana aproape că plângea, iar ochii ei verzi, atât de asemănători cu ai mei, mă priveau acuzator.

— Radu are deja tot ce-i trebuie aici, e aproape de noi, are serviciu, are prieteni. Vlad e departe, nu cunoaște pe nimeni, am spus, încercând să-mi găsesc scuze.

Dar adevărul era că mereu am simțit o legătură aparte cu Vlad. Poate pentru că a fost primul nepot, poate pentru că l-am crescut mai mult, cât timp Ioana era plecată la muncă. Îmi amintesc cum îl țineam în brațe, cum îi citeam povești, cum îi ștergeam lacrimile când îi era dor de mama lui. Radu, pe de altă parte, a crescut mai mult cu părinții lui, mereu înconjurat de dragoste și atenție. Poate că, fără să vreau, am făcut diferențe.

— Nu e vorba doar de casă, mamă. E vorba de cum îi faci să se simtă. Radu e distrus. A venit aseară la mine și mi-a spus că simte că nu contează pentru tine. Că nu l-ai iubit niciodată la fel ca pe Vlad. Ioana își ștergea ochii cu dosul palmei, iar eu simțeam cum mă scufund în vină.

— Nu e adevărat! Îi iubesc pe amândoi la fel! am izbucnit, dar vocea mea suna slab, neconvingător.

— Atunci de ce nu le-ai spus amândurora? De ce nu ai găsit o soluție să fie amândoi fericiți? De ce trebuie să alegi? Ioana ridica tonul, iar eu simțeam că mă sufoc.

Am încercat să-i explic. Vlad e singur, nu are pe nimeni acolo. Dacă nu-l ajut acum, poate nu se va mai întoarce niciodată. Casa asta e tot ce am. Nu am bani, nu am bijuterii, nu am nimic altceva să le las. Am vrut să-i dau lui Vlad un început, să simtă că are rădăcini aici, în România. Dar nu m-am gândit niciodată că Radu va suferi atât de mult.

În seara aceea, am stat singură în sufragerie, cu poza celor doi nepoți în mână. Vlad, cu ochii lui albaștri și zâmbetul timid, și Radu, mereu pus pe șotii, cu părul ciufulit și privirea jucăușă. Am plâns, pentru prima dată după mult timp, simțind că am greșit undeva, dar nu știam unde.

A doua zi, Radu a venit la mine. Nu a spus nimic la început. S-a așezat pe canapea, cu mâinile încrucișate la piept, privind în gol.

— Bunico, de ce nu m-ai întrebat și pe mine? De ce ai decis tu pentru noi? Vocea lui era calmă, dar simțeam durerea din spatele cuvintelor.

— Radu, dragul meu, nu am vrut să te rănesc. Am crezut că tu ești bine aici, că nu ai nevoie de nimic. Vlad e departe, nu are pe nimeni, am încercat să mă explic, dar el m-a întrerupt.

— Poate că nu am nevoie de casă, dar am nevoie să știu că mă iubești la fel. Că nu sunt mai prejos decât Vlad. Că și eu contez pentru tine. M-a privit direct în ochi, iar eu am simțit cum mă sfâșie rușinea.

— Te iubesc, Radu. Pe tine și pe Vlad. Poate că am greșit, poate că nu am știut să vă arăt asta. Dar nu vreau să vă pierd pe niciunul. Am început să plâng, iar Radu s-a apropiat și m-a îmbrățișat. Pentru o clipă, am simțit că totul se poate repara.

Dar Ioana nu s-a liniștit. A venit din nou la mine, furioasă, cu soțul ei, Mihai, în spate.

— Mamă, nu poți să lași lucrurile așa. Trebuie să schimbi testamentul. Trebuie să fie ceva și pentru Radu. Altfel, nu mai vreau să aud de tine. Mihai dădea din cap aprobator, iar eu simțeam că mă sufoc între două lumi. Pe de o parte, dorința de a-l ajuta pe Vlad, pe de altă parte, nevoia de a nu-l răni pe Radu.

— Ce vrei să fac, Ioana? Să vând casa și să împart banii? Să nu mai aibă niciunul un loc al lui? am întrebat, disperată.

— Găsește o soluție! Ești mama noastră, bunica lor! Nu poți să alegi între ei! Ioana a plecat trântind ușa, iar Mihai a rămas o clipă, privindu-mă cu milă.

— Evelyn, gândește-te bine. Nu e vorba doar de casă. E vorba de familie. Dacă îi pui să se certe pentru o moștenire, îi pierzi pe amândoi.

Am rămas singură, cu gândurile mele. Noaptea, nu am putut dormi. Mă întrebam unde am greșit. Oare dragostea se măsoară în case și moșteniri? Oare am făcut diferențe fără să-mi dau seama? Oare copiii și nepoții mei vor mai putea fi vreodată o familie?

A doua zi, am sunat-o pe Ioana. I-am spus că vreau să ne întâlnim toți, să vorbim deschis, să găsim o soluție împreună. Nu vreau să-mi văd familia destrămată din cauza unei case. Poate că am greșit, dar vreau să repar. Vreau să-i am pe toți aproape, să simt că nu am trăit degeaba.

Acum, stau și mă întreb: oare câți dintre noi nu am făcut greșeli din dragoste? Oare câți nu am rănit, fără să vrem, pe cei pe care îi iubim cel mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?