De ce să-mi pese acum? Povestea Anei, fata invizibilă a familiei

— Ana, nu toți copiii sunt la fel. Radu e special, tu trebuie să înțelegi asta, mi-a spus mama într-o seară, când aveam doar doisprezece ani. Țin minte cum stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng. Radu, cu trei ani mai mare, tocmai câștigase un premiu la olimpiada de matematică, iar eu, cu carnetul meu plin de note bune, nu primeam decât un zâmbet absent.

Așa a început totul. Ani la rând, am fost fata invizibilă a familiei. Tata era mereu ocupat cu serviciul, iar mama trăia doar pentru Radu. Îi gătea felurile lui preferate, îi călca hainele cu grijă, îi asculta toate poveștile, oricât de banale. Eu? Eu eram acolo, undeva pe fundal, o prezență necesară, dar niciodată esențială.

În liceu, am încercat să mă fac remarcată. Am intrat în trupa de teatru, am luat premii la concursuri de literatură, dar mama nu venea niciodată la spectacolele mele. — Nu pot, Ana, trebuie să-l duc pe Radu la meditații, îmi spunea de fiecare dată. Tata mă bătea pe umăr, stânjenit, și-mi spunea să nu o iau personal. Dar cum să nu o iau personal, când tot ce-mi doream era să fiu văzută?

Radu era mândria familiei. La mesele de sărbători, rudele îl întrebau mereu despre planurile lui, despre facultate, despre viitor. Eu răspundeam la întrebări de complezență, apoi mă retrăgeam în camera mea, unde plângeam în pernă. Mama intra uneori, dar nu ca să mă mângâie, ci să-mi spună să nu fac mizerie sau să nu uit să spăl vasele.

Au trecut anii, iar eu am plecat la București, la facultate. Am ales filologia, deși mama mi-a spus că nu e o meserie adevărată. — O să ajungi profesoară la țară, Ana, nu vrei să faci ceva serios ca Radu? Dar eu voiam să fug, să respir, să nu mai simt povara comparației. În București, am cunoscut oameni care m-au apreciat pentru cine sunt. Am avut prieteni, am avut iubiri, am avut viață. Dar rana din copilărie nu s-a vindecat niciodată cu adevărat.

Radu a rămas acasă, a făcut Politehnica, a primit un job bun la o firmă de IT. S-a căsătorit cu o fată frumoasă, au făcut un copil. Mama era în extaz. — Nepotul meu! Ce minune! Îi cumpăra jucării, îi făcea supă, îi cânta. Eu veneam rar acasă, de Crăciun sau de Paște, și de fiecare dată simțeam că nu aparțin cu adevărat. Mama mă întreba mereu când am de gând să mă mărit, când o să-i fac și eu un nepot. — Nu toată lumea trebuie să urmeze același drum, îi răspundeam, dar nu părea să mă audă.

Apoi, într-o zi, am primit un telefon de la Radu. — Ana, mama e bolnavă. Are nevoie de cineva care să stea cu ea. Eu nu pot, am serviciu, copil, soție. Tata e depășit. Poți veni tu?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la toate serile în care am plâns singură, la toate momentele în care am fost ignorată, la toate cuvintele pe care nu le-am primit niciodată. Să mă întorc acasă, să am grijă de mama, când ea nu a avut niciodată grijă de sufletul meu? Am stat pe gânduri zile întregi. Prietena mea, Ioana, m-a întrebat: — Ana, de ce ai face-o? Pentru cine? Pentru ea sau pentru tine?

Am mers totuși acasă, să o văd. Mama era slăbită, palidă, dar ochii îi erau la fel de reci. — Ai venit, în sfârșit, mi-a spus, ca și cum era de la sine înțeles că trebuie să mă sacrific. — Radu nu poate, el are familie, a adăugat, cu o urmă de reproș. Am simțit cum mă cuprinde furia. — Și eu ce sunt, mamă? Eu nu sunt familie? Eu nu contez?

A izbucnit o ceartă cum nu mai avusesem niciodată. I-am spus tot ce am ținut în mine ani de zile: că m-a făcut să mă simt invizibilă, că nu m-a iubit niciodată la fel ca pe Radu, că m-a rănit mai mult decât orice boală. Mama a plâns, dar nu a spus nimic. Tata a încercat să mă liniștească, dar nu avea cuvinte. Radu nu a venit, nici măcar atunci.

Am stat câteva zile, ajutând-o pe mama cu ce am putut. Dar nu am simțit niciun fel de recunoștință, niciun fel de apropiere. Era ca și cum făceam un serviciu unei străine. Într-o seară, am ieșit pe balcon și am privit stelele. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să iert, dacă voi putea să mă vindec. Poate că nu. Poate că unele răni rămân deschise toată viața.

Acum, când mă sună Radu să mă întrebe dacă pot să mai stau cu mama, îi spun că nu pot. Că am și eu viața mea, că nu mai sunt dispusă să mă sacrific pentru cineva care nu m-a văzut niciodată cu adevărat. Poate că pare crud, dar e singura formă de dreptate pe care o mai am.

Mă întreb, uneori, dacă am făcut bine. Dacă e egoism sau doar instinct de supraviețuire. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că putem ierta cu adevărat, sau unele răni nu se vindecă niciodată?