O inimă de mamă frântă: Adevărul din spatele lacrimilor Valentinei

— Nu, te rog, nu! — vocea Valentinei răsuna ca un ecou spart în liniștea serii, iar inima mi-a înghețat. Eram în fața blocului lui Radu, fostul meu soț, cu mâinile tremurânde pe volan, încercând să-mi găsesc curajul să urc. Nu era prima dată când Valentina rămânea la el peste weekend, dar niciodată nu o auzisem așa. Am ieșit din mașină, aproape alergând pe scări, cu pașii grei și sufletul sfâșiat de presimțiri negre. Ușa era întredeschisă, iar dinăuntru se auzeau voci ridicate.

— Lasă-mă în pace! Nu vreau să stau aici! — plângea Valentina, iar Radu, cu vocea lui groasă, îi răspundea:

— Nu mai face atâta teatru, Valentina! Ești la mine, trebuie să asculți!

Am intrat fără să bat, cu ochii în lacrimi și inima bătând să-mi spargă pieptul. Valentina era ghemuită într-un colț, cu obrajii roșii și ochii umflați de plâns. Radu stătea deasupra ei, cu mâinile în șolduri, nervos. M-a privit cu dispreț.

— Ce cauți aici, Nora? Nu vezi că exagerează? — a spus el, încercând să pară calm, dar vocea îi tremura de furie.

— Valentina, vino la mine! — am strigat, iar ea a fugit în brațele mele, tremurând ca o frunză. Am simțit atunci că ceva s-a rupt definitiv între mine și Radu, dar mai ales între el și Valentina.

Am plecat de acolo fără să mai spun nimic, cu Valentina strânsă la piept. În mașină, am încercat să o liniștesc, dar ea plângea în hohote, incapabilă să vorbească. Am ajuns acasă, am făcut ceai și am stat lângă ea, mângâindu-i părul, până când a adormit, epuizată de atâta suferință.

Noaptea aceea a fost începutul sfârșitului. Nu am mai putut dormi, gândindu-mă la ce se întâmplase cu adevărat. De ce țipa Valentina așa? Ce îi făcea Radu? În dimineața următoare, am încercat să vorbesc cu ea, dar se închidea în sine, refuza să-mi spună. Am simțit că trebuie să fac ceva, să aflu adevărul, chiar dacă asta însemna să mă lupt cu toată lumea.

Am mers la școală, am vorbit cu diriginta, doamna Popescu, care mi-a spus că Valentina era tot mai retrasă în ultima vreme, că nu mai râdea, nu mai vorbea cu colegii. Am simțit un nod în gât. Am sunat-o pe mama, pe sora mea, pe prietena mea cea mai bună, Irina, dar nimeni nu știa ce să-mi spună. Toți îmi spuneau să am răbdare, să nu fac scandal, să nu-l supăr pe Radu, că poate exagerez.

Dar eu știam că nu exagerez. O mamă simte când copilul ei suferă. Am început să o urmăresc pe Valentina, să-i observ fiecare gest, fiecare privire. Într-o seară, când credea că nu o văd, am auzit-o plângând în baie. Am intrat și am găsit-o cu fața în palme, tremurând.

— Valentina, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat! — am implorat-o.

— Nu pot, mami… dacă îi spui lui tati, o să se supere și mai tare… — a șoptit ea, cu vocea stinsă.

— Nu-i spun nimic, promit! Dar trebuie să știu, ca să te pot ajuta!

A tăcut mult, apoi, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că Radu țipa la ea, o pedepsea, o închidea în cameră, îi spunea că nu o iubește dacă nu face ce zice el. Mi-a povestit cum o făcea să se simtă mică, neputincioasă, cum îi spunea că eu nu sunt o mamă bună, că din cauza mea nu are o familie normală.

Am simțit cum mă prăbușesc. Toată vina divorțului, toată durerea pe care încercasem să o ascund, ieșea la suprafață. Am plâns împreună, strânsă cu Valentina în brațe, promițându-i că nu o voi mai lăsa niciodată singură cu el.

A doua zi am sunat la Protecția Copilului. Am început o luptă care părea fără sfârșit. Radu m-a amenințat, m-a acuzat că vreau să-i iau copilul, că inventez povești. Părinții lui m-au sunat, m-au făcut nebună, mi-au spus că o să-mi pierd custodia. Am mers la psiholog, la avocat, la poliție. Fiecare zi era o bătălie. Valentina era tot mai speriată, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o zi, la școală, Valentina a avut un atac de panică. Am fost chemată de urgență. Am găsit-o pe jos, cu ochii pierduți, respirând greu. Atunci am știut că nu mai pot aștepta. Am cerut ordin de restricție împotriva lui Radu. Procesul a fost un coșmar. Avocatul lui m-a făcut mincinoasă, a adus martori care spuneau că Radu e un tată model. Eu nu aveam decât lacrimile Valentinei și cuvintele ei, pe care judecătorul le asculta cu jumătate de ureche.

Într-o seară, după o zi de audieri, Valentina mi-a spus:

— Mami, dacă nu mă crede nimeni, de ce să mai spun ceva?

Am simțit că mă sufoc. Am luat-o în brațe și i-am promis că nu voi renunța. Am început să scriu totul într-un jurnal, să adun dovezi, să vorbesc cu psihologul, cu profesorii, cu vecinii. Am găsit curajul să spun adevărul, chiar dacă toată lumea mă judeca. Am pierdut prieteni, rude, dar nu mi-a păsat. Singurul lucru care conta era Valentina.

După luni de procese, de nopți nedormite, de lacrimi și disperare, judecătorul a decis ca Valentina să rămână cu mine. Radu a primit drept de vizită supravegheată. Nu a mai vorbit cu mine de atunci. Familia lui m-a renegat. Dar Valentina a început să zâmbească din nou, să râdă, să fie copil.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu i-am luat și eu copilăria, încercând să o protejez. Dar când o văd fericită, știu că am ales corect. Oare câte mame mai trec prin asta, fără să aibă curajul să spună adevărul? Oare câți copii plâng în tăcere, fără ca cineva să-i audă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?