Sâmbătă la Mega: Când un moment schimbă totul

— Doamnă, vă rog, nu mai împingeți! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi țin echilibrul între rafturile înguste de la Mega. Era sâmbătă dimineața, ora la care toată lumea pare că se grăbește să prindă cele mai bune oferte. Mâinile îmi tremurau pe coșul plin cu câteva produse: o pâine, două iaurturi, niște mere și o cutie de ceai. Nimic extravagant, doar strictul necesar pentru încă o săptămână singuratică.

În spatele meu, o femeie tânără, cu ochelari de soare mari și telefonul lipit de ureche, mormăia nemulțumită. — Haideți odată, doamnă, nu avem toată ziua! Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am uitat în jur, căutând sprijin, dar ceilalți clienți își întorceau privirea sau își verificau telefoanele. M-am simțit invizibilă și totuși atât de expusă.

Când am ajuns la casă, am scos portofelul vechi și am început să caut mărunțișul. Degetele nu mă mai ascultau ca altădată. Casiera, o fată blondă cu unghii lungi roșii, a oftat zgomotos. — Aveți card? a întrebat, fără să mă privească. — Nu… doar numerar, am răspuns încet. Am scos bancnotele mototolite și le-am întins. — Vă lipsesc doi lei, doamnă, mi-a spus rece.

Am început să caut prin buzunare, dar nu găseam nimic. În spatele meu, lumea murmura tot mai tare. — Lăsați-o să plătească mai târziu! — Să cheme pe cineva din familie! — Ce caută bătrânii singuri la cumpărături? Fiecare cuvânt era ca o lovitură.

— Nu am pe nimeni să mă ajute… am șoptit, dar nimeni nu părea să audă. Dintr-o dată, tânăra din spate a ridicat vocea: — Sunați la poliție dacă nu poate plăti! Ce stăm aici?

Casiera a apăsat un buton sub tejghea și în câteva minute au apărut doi polițiști. Unul dintre ei, domnul Popescu, m-a privit cu blândețe. — Ce s-a întâmplat aici? Am încercat să explic, dar vocea mi se frângea. — Doamnă, nu vă faceți griji, a spus el încet. Dar ceilalți clienți deja filmau cu telefoanele.

Apoi am simțit cum mi se taie respirația. Totul s-a învârtit în jurul meu și am căzut pe podeaua rece. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost vocea casierei: — Sunați la 112!

Când m-am trezit, eram pe un pat de spital. Lângă mine stătea fiica mea, Irina, cu ochii roșii de plâns. — Mamă, de ce nu mi-ai spus că ți-e greu? De ce nu m-ai sunat?

Am oftat adânc. — Nu vreau să fiu o povară… Tu ai familia ta, serviciul tău… Nu vreau să te deranjez pentru niște mere și un iaurt.

Irina m-a strâns de mână. — Nu ești o povară! Dar trebuie să-mi spui când ai nevoie de ajutor.

În acele zile de spitalizare am avut timp să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. La cât de ușor poți deveni invizibil când îmbătrânești. La cât de repede oamenii uită că și ei vor ajunge acolo într-o zi.

După externare, am primit un telefon de la domnul Popescu. — Doamnă Maria, sper că vă simțiți mai bine. Vreau să știți că nu sunteți singură. Dacă aveți nevoie de ceva, sunați-mă.

Am zâmbit amar. Cât de ironic: un străin îmi oferea sprijinul pe care familia mea nu-l mai avea timp să mi-l dea.

Într-o seară, Irina a venit la mine cu nepoata mea, Ana. — Bunico, vrei să mergem împreună la cumpărături? Să alegem împreună fructe pentru prăjitura ta preferată?

Am simțit cum mi se încălzește sufletul. Poate că nu e totul pierdut. Poate că încă mai pot fi văzută.

Dar nu pot uita privirile din Mega, vorbele aruncate la întâmplare, sentimentul acela de neputință și rușine care m-a urmărit zile întregi.

M-am întrebat de atâtea ori: cât valorează demnitatea unui om într-o societate care uită să privească dincolo de aparențe? Oare vom reuși vreodată să ne privim unii pe alții cu adevărata noastră valoare?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să se oprească o clipă înainte să judece. Sau poate va rămâne doar încă o poveste tristă despre bătrânețe și singurătate în România.

Mă întreb: dacă mâine ar fi rândul vostru să fiți în locul meu, cum ați vrea să fiți tratați?