Soacra mea nu-i dă voie nurorii mele să aibă un copil: Acum am rămas fără nepot

— Nu, mamă, nu pot să mai fac un copil, mi-a spus Irina cu ochii în lacrimi, în timp ce-și strângea fiul la piept. Era o seară de toamnă, iar în bucătăria noastră mirosea a plăcintă cu mere și a ceai fierbinte. Eu, cu inima strânsă, încercam să înțeleg de ce, după atâția ani de căsnicie, băiatul meu, Radu, și Irina nu mai vor să aibă încă un copil.

— Dar, Irina, știi cât de mult ne-am dori să avem încă un nepoțel? Nu pentru noi, ci pentru voi, să nu fie Vlad singur, să aibă și el un frate sau o soră, i-am spus încet, încercând să nu o rănesc.

Irina a oftat adânc și a privit pe geam, unde frunzele cădeau încet, ca niște lacrimi galbene. — Nu e așa simplu, doamnă Maria. Mama mea nu vrea. Ea spune că nu e momentul, că trebuie să mă ocup de carieră, că un copil în plus ne-ar încurca. Și Radu… Radu nu vrea să se certe cu ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum adică, mama ei nu vrea? De când hotărăște altcineva pentru familia lor? M-am ridicat de la masă, încercând să-mi ascund furia.

— Irina, tu ce-ți dorești? Ai vrea să mai ai un copil?

Ea a început să plângă în hohote. — Da, doamnă Maria, mi-aș dori. Dar mama mă sună în fiecare zi, mă ceartă, îmi spune că nu sunt în stare să am grijă nici de Vlad, că nu sunt destul de bună. Iar Radu… el tace. Nu vrea să se certe cu nimeni.

În acel moment, Vlad a intrat în bucătărie, cu obrajii roșii de la joacă. — Mama, de ce plângi?

Irina l-a strâns la piept și i-a șoptit: — Nimic, puiule, mama e doar obosită.

După ce Vlad a ieșit, am privit-o pe Irina cu milă și revoltă. — Nu e drept, Irina. Familia voastră ar trebui să fie a voastră, nu a mamei tale.

— Știu, dar nu pot. Nu pot să mă cert cu ea. Mă amenință că nu mă mai ajută, că nu mai vine la Vlad, că nu mai vorbește cu mine. Și Radu… el nu mă susține.

În acea seară, când Radu a venit acasă, am încercat să vorbesc cu el. — Radu, dragul meu, nu vezi că Irina suferă? Nu vezi că mama ei o controlează?

El a dat din umeri, evitându-mi privirea. — Mamă, nu vreau scandal. Dacă Irina nu vrea, nu facem.

— Dar tu ce vrei, Radu?

— Eu… nici nu mai știu. M-am săturat de certuri.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Familia mea, pe care am visat-o mereu unită, era acum sfâșiată de frică, de manipulare, de lipsa curajului.

În săptămânile ce au urmat, am încercat să mă apropii de Irina, să o încurajez. I-am spus că o voi sprijini, că nu trebuie să asculte de nimeni, că viața e prea scurtă pentru regrete. Dar ea era tot mai retrasă, tot mai tristă.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama Irinei, doamna Stanciu. — Doamnă Maria, să nu vă băgați în familia lor! Irina e fata mea, eu știu ce e mai bine pentru ea. Un copil în plus o va distruge. Nu vreau să aud că o împingeți să facă ceva ce nu vrea!

Am rămas fără cuvinte. Cum poate o mamă să-și controleze atât de mult copilul adult? Cum poate să nu vadă cât de mult suferă Irina?

Am început să mă îndepărtez, să nu mai insist, dar durerea nu a dispărut. Vlad creștea, era un copil minunat, dar simțeam că îi lipsește ceva. De fiecare dată când vedea alți copii cu frați, mă întreba: — Mamaie, eu de ce nu am un frățior?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că bunica lui din partea mamei nu vrea ca el să aibă un frate?

Anii au trecut, iar Irina s-a închis tot mai mult în ea. Relația cu Radu s-a răcit, iar eu am rămas cu un gol imens în suflet. Visul meu de a avea o familie mare, cu nepoți care să se joace împreună, s-a spulberat.

Uneori, când stau singură în bucătărie, mă gândesc la toate momentele pierdute, la zâmbetele care nu vor mai fi, la copiii care nu se vor naște niciodată. Mă întreb dacă am greșit cu ceva, dacă puteam face mai mult.

— Oare câte familii din România trăiesc același coșmar, sub controlul părinților, fără să-și poată trăi viața așa cum vor? Voi ce ați face în locul meu?