Sub același acoperiș: Războiul cu soacra și lupta pentru demnitate

— Ioana, iar ai lăsat firimituri pe masă! Nu știu cum ai fost crescută la tine acasă, dar aici nu se trăiește în mizerie!
Vocea doamnei Viorica răsuna ca un ciocan în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Radu, soțul meu, stătea între noi ca o statuie, cu ochii în telefon.
— Îmi pare rău, o să strâng imediat, am spus încet, încercând să-mi ascund furia.
— Nu-i nevoie să-ți pară rău, Ioana. E nevoie să fii atentă!
M-am ridicat brusc și am început să adun firimiturile cu o viteză care trăda cât de tare mă durea fiecare cuvânt. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria casă. De patru ani, de când m-am măritat cu Radu și ne-am mutat la mama lui „doar temporar”, fiecare zi era o probă de răbdare.

La început am crezut că e doar o perioadă de adaptare. Că Viorica va vedea cât mă străduiesc și mă va accepta. Dar timpul a trecut și nimic nu s-a schimbat. Ba chiar, parcă totul s-a înrăutățit. Orice făceam era greșit: cum spălam vasele, cum aranjam hainele pe sârmă, cum găteam. „La noi nu se face așa!” era refrenul ei preferat.

Într-o seară, după ce Radu a plecat la serviciu de noapte, am rămas singură cu ea la masă. Tăcerea era apăsătoare. Am încercat să sparg gheața:
— Doamnă Viorica, pot să vă ajut cu ceva la bucătărie?
— Nu, mulțumesc. Mai bine citește o carte despre gospodărie. Poate afli ceva nou.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am strâns din dinți și am ieșit pe balcon, unde aerul rece de noiembrie m-a lovit ca o palmă. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă.

Radu era prins între noi. Îl iubeam, dar nu înțelegeam de ce nu ia atitudine. De fiecare dată când îi spuneam cât mă doare comportamentul mamei lui, ridica din umeri:
— E bătrână, Ioana… Așa e ea. Hai să nu facem scandal.
Dar eu simțeam că mă sufoc. Nu mai aveam niciun colț al casei doar al meu. Până și perna mea mirosea a balsamul ei de rufe.

Adevărata ruptură a venit într-o duminică dimineață. M-am trezit devreme să pregătesc micul dejun. Am pus masa frumos, am făcut clătite după rețeta mamei mele. Când a intrat Viorica în bucătărie, s-a uitat la mine peste ochelarii ei groși:
— Ce-i asta? Clătite? La noi se mănâncă omletă duminica!
— Am vrut să fac ceva special… Poate vă plac.
— Nu-mi plac! Și nici nu-mi place cum te uiți la mine prin ochelarii ăia scumpi ai tăi! Parcă vrei să-mi arăți că ești mai bună ca mine!

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am lăsat farfuria jos și am privit-o direct în ochi:
— Doamnă Viorica, nu ochelarii mei sunt problema aici! Problema e că nu mă vedeți decât ca pe o servitoare! Eu sunt soția fiului dumneavoastră și merit respect!
Ea a rămas mută câteva secunde, apoi a izbucnit:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am fugit în dormitor și am început să fac bagajele printre lacrimi. Radu a venit acasă la prânz și m-a găsit plângând.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul printre sughițuri.
— Ioana… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama nu pot s-o las singură…

Am simțit că mă prăbușesc. Îl iubeam pe Radu, dar nu mai puteam trăi așa. În acea noapte am dormit pe canapea, cu valiza lângă mine.

A doua zi dimineață, Viorica a venit la mine cu o privire rece:
— Ai decis ce faci?
— Da. O să plec la mama câteva zile.
— Faci ce vrei.

La mama acasă am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira. Mirosul de cozonac proaspăt și vocea caldă a mamei mele m-au făcut să plâng din nou.
— Draga mea… De ce ai stat atâta timp acolo dacă ți-a fost greu?
— Pentru că îl iubesc pe Radu… Și am sperat că se va schimba ceva.
Mama m-a strâns în brațe.

Au trecut trei zile până când Radu a venit după mine.
— Ioana… Îmi pare rău pentru tot. Am vorbit cu mama. I-am spus că dacă nu te respectă, vom pleca împreună în chirie.
L-am privit neîncrezătoare.
— Chiar ai spus asta?
— Da. Nu vreau să te pierd.

Ne-am întors împreună acasă. Viorica nu ne-a vorbit două zile. Apoi, într-o seară, a venit la mine în bucătărie:
— Ioana… Poate că am fost prea dură cu tine. Dar mi-e greu să accept că băiatul meu nu mai e doar al meu…
Am simțit un nod în gât.
— Și mie mi-e greu… Dar vreau să fim o familie adevărată.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Dar de atunci am început să pun limite. Să spun ce simt și ce pot accepta. Radu a început să fie mai prezent lângă mine. Iar Viorica… Ei bine, încă mai are zile când îmi critică clătitele sau felul în care spăl geamurile. Dar acum îi pot răspunde fără teamă.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc aceeași poveste sub același acoperiș? Câte dintre noi își găsesc curajul să spună „ajunge”? Poate că nu există rețete perfecte pentru pace în familie, dar oare cât din demnitatea noastră suntem dispuse să sacrificăm pentru liniște?