Clopotul care a spart liniștea: Povestea unei trădări de neiertat

— Nu mai pot, nu mai pot! — vocea soacrei mele, Mariana, răsuna disperată pe hol, în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Era trecut de ora opt seara și tocmai terminasem de strâns masa cu Viorel și fetița noastră, Ilinca. Când am deschis ușa, am știut că ceva grav s-a întâmplat. Mariana nu era genul care să dramatizeze fără motiv.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Ne-a lăsat fără nimic… totul… totul s-a dus! — a izbucnit ea, prăbușindu-se pe canapea. Viorel a venit imediat din bucătărie, palid ca varul.

— Mamă, ce-ai pățit? — a întrebat el, dar privirea lui era deja neliniștită, ca și cum ar fi știut răspunsul.

Mariana a scos din geantă un teanc de hârtii mototolite — extrase de cont, chitanțe, scrisori de la bancă. Am început să citesc și mi s-a făcut rău: credite pe numele lor, conturi golite, ipoteca pe apartamentul bătrânesc din cartierul Titan. Totul dispăruse într-o singură săptămână.

— Cine? Cum? — am bâiguit.

Mariana a oftat adânc și a rostit numele care avea să-mi schimbe viața: „Simona.”

Simona era o femeie cu zece ani mai tânără decât Viorel, pe care o văzusem de câteva ori la petrecerile de firmă. Niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi altceva decât o colegă. Dar Mariana știa mai multe. Începuse să observe schimbări la Viorel: telefoane târzii, dispariții inexplicabile, bani lipsă din casă.

— Am crezut că exagerez… că poate sunt eu paranoică… dar azi dimineață am găsit scrisoarea asta — a spus Mariana, întinzându-mi o foaie mototolită.

Era o scrisoare de la Simona către Viorel. Nu era nevoie să citesc totul ca să înțeleg: vorbea despre „planurile lor”, despre „viața nouă” pe care urmau să o înceapă împreună, despre „banii pe care îi vor avea”.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. 15 ani de căsnicie, de sacrificii, de nopți nedormite pentru rate și griji… toate păreau acum o minciună uriașă.

Viorel stătea cu capul plecat. Nu a încercat să nege nimic.

— E adevărat? — am întrebat eu, cu vocea aproape șoptită.

— Nu voiam să ajung aici… — a spus el încet. — Am greșit. Dar nu am vrut să vă pierd pe voi…

— Dar ne-ai pierdut deja! — a izbucnit Mariana. — Ne-ai lăsat fără casă, fără bani! Pentru ce? Pentru o femeie care te-a lăsat baltă la primul semn că nu mai ai ce-i oferi?

Ilinca a apărut în pragul ușii, speriată de țipete. Am luat-o în brațe și am dus-o în camera ei, încercând să-i explic că „tati și bunica au ceva de discutat”. Dar cum îi explici unui copil de opt ani că lumea ei tocmai s-a destrămat?

Noaptea aceea a fost un coșmar. Mariana a rămas la noi, plângând în hohote pe canapea. Eu am stat trează până dimineața, uitându-mă la Viorel care nu spunea nimic. Îl vedeam pentru prima dată ca pe un străin.

A doua zi am început să sunăm la bănci, la avocați, la rude. Nimeni nu putea face nimic: banii erau deja retrași, apartamentul scos la vânzare pentru acoperirea datoriilor. Simona dispăruse fără urmă.

În zilele următoare au ieșit la iveală și alte minciuni: Viorel avea un credit ascuns pe numele meu, semnat cu fals; Mariana își ipotecase bijuteriile pentru „o investiție sigură” despre care îi povestise Viorel; chiar și fratele lui Viorel fusese convins să-i dea bani „pentru afaceri”.

Familia noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Mariana îl acuza pe Viorel că i-a distrus bătrânețea; eu îl acuzam că mi-a furat viitorul; Ilinca plângea noaptea și mă întreba dacă „tati mai vine acasă”.

Prietenii au început să ne evite. Vecinii șușoteau pe la colțuri. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise și Mariana plecase la sora ei din provincie, l-am întrebat pe Viorel:

— De ce? Ce ți-a lipsit aici?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Poate am vrut să simt că mai pot începe ceva nou. Că nu sunt doar un bărbat bătrân cu rate și griji…

— Și acum ce ești?

Nu a avut răspuns.

Au trecut luni de atunci. Am divorțat. Mariana s-a mutat la țară. Eu și Ilinca stăm cu chirie într-o garsonieră micuță din Drumul Taberei. Viața e grea, dar măcar nu mai trăiesc în minciună.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut vedea semnele mai devreme sau dacă aș fi putut salva ceva din ceea ce am avut. Dar adevărul e că unele trădări nu pot fi reparate niciodată.

Mă uit la Ilinca cum doarme liniștită și mă întreb: oare va putea ea vreodată să aibă încredere în cineva? Sau rănile astea se transmit din generație în generație?

Voi ce credeți? Se poate ierta vreodată o astfel de trădare sau e mai bine să o iei de la capăt singur?