Între mine și trecutul lui – Copilul pe care nu l-a putut iubi

— Nu vreau să o văd! a tunat vocea lui Radu, soțul meu, în timp ce trântea ușa dormitorului. M-am oprit în mijlocul holului, cu mâinile strânse pe jucăria de pluș pe care o cumpărasem pentru Ilinca, fiica lui din prima căsătorie. Avea doar opt ani și venea la noi o dată la două săptămâni, dar fiecare vizită era o furtună.

— Radu, e copilul tău, am încercat eu să-i spun, cu voce joasă, dar el deja dispăruse după ușă. M-am uitat la ceas. Mai aveam zece minute până când urma să sune la interfon fosta lui soție, să lase fetița. În stomac simțeam un nod greu, ca înaintea unui examen pe care știam că nu-l pot lua.

Soacra mea, doamna Viorica, a apărut în pragul bucătăriei, cu privirea ei tăioasă.

— Să nu crezi că poți schimba ceva. Ilinca nu e de-a noastră. Sângele apă nu se face, mi-a spus ea, cu acea răceală pe care o simțeam mereu când era vorba de copil.

Am crescut într-o familie unde greșelile se iertau și copiii erau primiți cu brațele deschise. Dar aici, în apartamentul nostru din cartierul Titan, fiecare weekend cu Ilinca era un câmp de luptă. Radu se retrăgea în birou, Viorica bombănea despre „copilul celeilalte”, iar eu încercam să fiu mamă pentru un copil care nu era al meu și pe care nimeni nu părea să-l vrea.

În acea zi, când Ilinca a intrat pe ușă cu ghiozdanul prea mare pentru umerii ei subțiri, mi-a zâmbit timid.

— Bună, tanti Ana! a spus ea încet.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am întins jucăria.

— Bun venit acasă, Ilinca! Am făcut clătite, știu că-ți plac.

A zâmbit larg și pentru o clipă am simțit că tot efortul meu nu e în zadar. Dar liniștea s-a spulberat când Viorica a intrat în sufragerie și a început să strângă nervos pernele de pe canapea.

— Să nu te urci cu picioarele pe canapea! Și să nu lași firimituri pe jos! a spus ea răstit.

Ilinca s-a strâns lângă mine ca un pui speriat. Am luat-o de mână și am dus-o în camera ei — camera pe care o pregătisem cu atâta grijă, dar care părea mereu rece și străină.

Seara, după ce am culcat-o pe Ilinca, am încercat să vorbesc cu Radu.

— De ce nu poți măcar să stai cu ea la masă? E copilul tău…

— Nu pot, Ana! Nu pot… De fiecare dată când o văd, îmi amintesc de tot ce a fost rău între mine și Simona. Parcă nu e a mea… Parcă e doar o greșeală care mă urmărește.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru Ilinca eram singurul sprijin, dar pentru Radu eram doar o amintire vie a trecutului lui. Și totuși, nu puteam renunța.

Într-o duminică dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Tanti Ana, de ce nu mă iubește tati?

Am înghețat. Ce puteam să-i spun? Că adulții sunt uneori prea răniți ca să vadă cât de mult dor copiii? Că vina nu e niciodată a lor?

— Te iubește în felul lui… doar că uneori oamenii mari uită cum să arate asta, am mințit eu, mângâindu-i părul.

În acea zi am decis să merg la Simona, fosta soție a lui Radu. Am sunat-o și i-am spus totul — despre răceala din casă, despre Viorica, despre Radu care nu putea să-și privească fiica în ochi.

— Știam că va fi greu… Dar nu credeam că va fi atât de singură acolo, mi-a spus Simona cu voce stinsă. Poate ar trebui să renunțăm la vizite…

— Nu! Nu putem face asta. Ilinca are nevoie de tatăl ei. Are nevoie să știe că e iubită.

Am început să caut ajutor — psiholog pentru copii, consiliere de familie. Radu a refuzat orice discuție la început. Viorica m-a acuzat că „scot rufele în public”. Dar eu am continuat. Pentru Ilinca.

Într-o seară ploioasă de toamnă, după multe certuri și uși trântite, Radu a venit la mine cu ochii roșii.

— Ana… Cred că am nevoie de ajutor. Nu pot trece singur peste asta.

A fost prima dată când l-am văzut vulnerabil. Am mers împreună la terapie. Încet-încet, Radu a început să vorbească despre copilăria lui — despre un tată rece și o mamă dominatoare care îi spunea mereu că „bărbații nu plâng”. Am înțeles atunci cât de adânci erau rănile lui și cât de greu îi era să fie tată pentru Ilinca.

Au trecut luni până când Radu a reușit să stea cu Ilinca la masă fără să se crispeze. Prima dată când a dus-o în parc singur am plâns de bucurie. Dar drumul spre vindecare era lung.

Viorica n-a acceptat niciodată pe deplin situația. Între noi au rămas mereu tensiuni mocnite. Dar pentru prima dată simțeam că familia noastră are o șansă.

Astăzi, când Ilinca vine la noi, râde și aleargă prin casă fără teamă. Radu încă mai are momente când se retrage în sine, dar încearcă. Eu încă simt povara responsabilității pe umeri — povara de a repara greșelile altora.

Mă întreb adesea: oare cât putem vindeca din trecutul celor dragi? Și cât din ceea ce suntem azi e doar umbra traumelor nespuse? Poate fi dragostea construită acolo unde inițial n-a existat?