Casa din dealul copilăriei: Povara familiei mele
— Amalia, iar a venit mătușa Viorica cu copiii! strigă Radu din bucătărie, în timp ce eu încercam să termin de pus masa pentru prânz. M-am uitat pe geam și am văzut-o pe Viorica urcând dealul cu pași grăbiți, trăgând după ea două sacoșe pline și trei copii gălăgioși. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când venea fără să anunțe, dar de data asta știam că nu va fi doar o vizită scurtă.
— Amalia, draga mea, ce bine că sunteți acasă! a început ea, intrând val-vârtej și lăsând sacoșele direct pe masa curată. — Am adus niște rufe de spălat și copiii vor să stea la voi câteva zile, că la noi iar s-a stricat centrala.
Radu mi-a aruncat o privire scurtă, plină de oboseală și resemnare. De doi ani, de când ne-am mutat în casa noastră mică de la marginea satului — casa pentru care am muncit amândoi în Italia, strângând fiecare bănuț — rudele noastre au început să ne trateze ca pe un fel de pensiune gratuită. La început am fost bucuroși să-i ajutăm. Dar încet-încet, fiecare vizită a devenit mai lungă, fiecare rugăminte mai insistentă, fiecare gest de bunăvoință s-a transformat într-o obligație.
— Mami, unde punem hainele? a întrebat una dintre fetițe, deja urcând scările spre dormitorul nostru.
— Lăsați-le acolo, că Amalia știe ea ce să facă! a răspuns Viorica fără să clipească.
Am simțit cum îmi fierbe sângele. Nu era doar Viorica. Fratele meu, Lucian, venea aproape săptămânal cu soția lui, Cătălina, și cei doi băieți ai lor. Unchiul Petre se mutase practic la noi după ce nevasta îl dăduse afară din casă. Mama lui Radu ne suna zilnic să ne spună ce mai trebuie reparat prin gospodăria ei și nu accepta niciodată un „nu” drept răspuns.
Într-o seară, după ce toată lumea adormise, m-am așezat lângă Radu pe terasa din spatele casei. Luna lumina dealurile verzi și liniștea nopții era spartă doar de greieri.
— Nu mai pot, Radu. Parcă nu mai e casa noastră. Parcă suntem chiriași în propria viață.
El a oftat adânc și mi-a luat mâna.
— Știu, Amalia. Dar dacă le spunem ceva, o să fim „răi”, „ne-am ajuns”, „nu mai ținem la familie”.
— Dar cât să mai suportăm? Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște. Nici măcar nu ne putem bucura de sauna aia mică pe care am construit-o cu atâta trudă!
În acea noapte am decis că trebuie să schimbăm ceva. A doua zi dimineață am anunțat familia că vrem să avem o discuție cu toții. S-au strâns toți în sufrageria noastră: Viorica cu copiii, Lucian și Cătălina cu băieții lor, unchiul Petre și mama lui Radu.
— Dragilor, am început eu cu voce tremurată, știm că vă e greu uneori și că familia trebuie să se ajute. Dar simțim că nu mai avem loc în propria casă. Simțim că nu mai suntem respectați.
— Cum adică? a sărit Viorica. — Noi suntem familie! Așa fac rudele între ele!
— Da, dar nu e normal să veniți fără să anunțați, să lăsați copiii aici cu zilele sau să ne cereți mereu bani și ajutor fără măcar un „mulțumesc”.
Lucian s-a ridicat nervos:
— Asta-i recunoștința voastră? Când eram mici și mama voastră ne dădea de mâncare la toți, nu vă plângeați!
— Nu e vorba de recunoștință! am izbucnit eu. — E vorba de respect! Nu suntem slugi aici!
A urmat o ceartă cumplită. Fiecare își striga frustrările și acuzațiile. Unchiul Petre a plecat trântind ușa. Viorica a început să plângă teatral și să spună că „nu mai calcă niciodată” la noi. Mama lui Radu ne-a acuzat că ne-am schimbat de când am plecat în Italia.
După ce au plecat toți, casa a rămas ciudat de liniștită. Am stat cu Radu pe canapea și am plâns amândoi — de supărare, de ușurare, de teamă că poate am pierdut familia pentru totdeauna.
Au trecut câteva luni până când lucrurile s-au așezat. Unii dintre ei nu ne-au mai vorbit deloc. Alții au început să ne caute timid, dar cu mai mult respect. Pentru prima dată după mult timp, casa noastră chiar era doar a noastră.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea duri. Dar apoi mă gândesc: cât valorează liniștea sufletului tău? Merită sacrificată pentru niște legături care te sufocă? Poate că familia nu înseamnă doar sânge — ci și respect reciproc.