Încă o cameră pentru soacră-mea: Casa care ne-a despărțit

— Nu cred că înțelegi, Radu! Nu vreau să mai aud încă o dată că mama ta trebuie să se mute la noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre încă neterminate. Praful de la renovări plutea în aer, iar mirosul de vopsea proaspătă îmi dădea dureri de cap. Radu mă privea cu ochii lui mari, albaștri, plini de o oboseală pe care nu o mai văzusem până atunci.

— Dar ce vrei să fac? E mama, nu pot s-o las singură! a răspuns el, încercând să-și ascundă nervozitatea sub un ton calm. Dar eu știam că și el era la capătul puterilor.

Casa asta trebuia să fie începutul nostru. După ani de chirii, după ce am strâns fiecare leu, după ce am renunțat la vacanțe și la ieșiri cu prietenii, în sfârșit aveam locul nostru. Îmi imaginam serile liniștite pe terasă, cafeaua băută în pijamale, fără să mă simt judecată sau supravegheată. Dar totul s-a năruit când, la două zile după ce ne-am mutat, soacra mea, doamna Viorica, a venit cu două valize și un zâmbet larg.

— Vai, ce frumos ați făcut aici! Să știți că eu nu am nevoie de mult spațiu, doar o cameră micuță… și poate baia de la etaj, că mă dor genunchii, a spus ea, uitându-se direct la mine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când încerca să se bage în viața noastră, dar acum părea hotărâtă să nu mai plece. Radu s-a uitat la mine ca și cum ar fi cerut ajutorul unui copil pierdut.

— Mami, nu știu dacă e momentul… abia ne-am mutat… a încercat el timid.

— Lasă, dragule, că mă descurc eu! Nu vreau să vă deranjez, doar să fiu aproape de voi. Și cine știe? Poate vine și un nepoțel curând! a chicotit ea.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam vinovată că nu voiam să o ajutăm pe Viorica, dar în același timp simțeam că mi se fură viața pe care am visat-o. Dimineața l-am găsit pe Radu în bucătărie, cu capul în mâini.

— Ce facem? am întrebat încet.

— Nu știu… Dacă îi spun să plece, se supără toată familia. Știi cum e tata… și sora mea deja mă întreabă dacă sunt un fiu nerecunoscător.

Așa a început războiul tăcut. Fiecare zi era o negociere: cine folosește baia prima, cine gătește cina, cine decide ce culoare să fie perdelele din sufragerie. Viorica avea păreri despre orice: „Nu pune asta acolo!”, „Nu cred că e sănătos să mănânci atâta salată!”, „Radu, ai grijă să nu răcești!”

Prietenii mei au început să mă evite. „Nu vrem să deranjăm”, spuneau ei politicos, dar știam că nu voiau să dea ochii cu soacra mea care îi interoga despre familie și salarii. Mama mea mă suna tot mai rar; simțea că nu pot vorbi deschis fără ca Viorica să asculte din spatele ușii.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre unde să punem mașina de spălat (Viorica voia în bucătărie, eu în baie), am izbucnit.

— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Nu e casa mea, nu e viața mea! am țipat la Radu.

El s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? E mama!

— Nu vreau s-o dai afară! Vreau doar să avem spațiul nostru! Să fim noi doi! Să pot respira!

În acea noapte am dormit pe canapea. Dimineața am găsit-o pe Viorica făcând ordine prin dulapurile mele.

— Am văzut că ai prea multe haine. Poate ar trebui să mai donezi din ele… a spus ea cu un zâmbet fals.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această casă și la cât de puțin mă simțeam acasă în ea.

Când m-am întors, Radu mă aștepta pe terasă.

— Am vorbit cu mama. O să stea temporar la sora mea până își găsește ceva al ei. Dar te rog… nu mă pune niciodată să aleg între tine și ea.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să-l pun într-o asemenea situație, dar nici nu puteam trăi sub același acoperiș cu cineva care nu mă respecta.

Au trecut luni până când lucrurile au revenit cât de cât la normal. Relația cu familia lui Radu s-a răcit; la mesele de duminică se vorbea puțin și rece. Dar casa noastră a devenit din nou un loc al nostru — cu liniște, cu certuri mici despre cine spală vasele și cu seri lungi pe terasă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost egoistă sau dacă aș fi putut găsi o cale de mijloc mai bună. Dar apoi îmi amintesc cât de important e să ai propriul spațiu și cât de greu e să spui „nu” când toți ceilalți spun „da”.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu supărăm pe nimeni? Cât din fericirea noastră sacrificăm pentru liniștea familiei?