Abandonată de mama mea: Povestea unei iubiri trădate și a drumului spre iertare

— Nu vreau să te mai văd niciodată! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama își strângea grăbită hainele într-o valiză veche. Aveam doar opt ani, dar simțeam că lumea mea se prăbușește. Bunica Ileana mă ținea strâns de mână, tremurând și ea, dar încercând să pară puternică.

Mama nu s-a uitat înapoi. A ieșit pe ușă împreună cu Marian, bărbatul pe care îl cunoscuse la serviciu. De atunci, casa noastră mică dintr-un cartier modest din Ploiești a devenit și mai tăcută. Bunica încerca să-mi aline dorul cu povești despre copilăria ei la țară, dar nimic nu putea umple golul lăsat de plecarea mamei.

Anii au trecut greu. La școală, copiii râdeau de mine că nu am mamă. „Unde e mă-ta? Te-a lăsat?”, mă tachinau. Îmi mușcam buzele până la sânge ca să nu plâng în fața lor. Doar prietena mea cea mai bună, Roxana, știa adevărul și mă ținea de mână când nu mai puteam suporta.

Bunica făcea tot ce putea. Îmi cosea hainele rupte, îmi gătea mâncărurile preferate și mă învăța să fiu puternică. „Viața nu-i dreaptă, Maria”, îmi spunea ea seara, când stăteam amândouă pe marginea patului. „Dar tu trebuie să fii mai bună decât ea.”

În fiecare an de Crăciun speram că mama va suna sau va trimite măcar o scrisoare. Dar nu venea nimic. Doar o liniște apăsătoare și un brad împodobit cu globuri vechi.

Când am împlinit 18 ani, bunica s-a îmbolnăvit grav. Am stat lângă ea la spital zile întregi, rugându-mă să nu mă lase și ea. Într-o noapte rece de februarie, a plecat liniștită, ținându-mă de mână. Am rămas singură într-o lume care părea să nu mă vrea.

Am început să lucrez la un supermarket ca să pot plăti chiria la garsoniera moștenită de la bunica. Viața era grea, dar mă obișnuisem cu lipsurile. Într-o zi, când mă întorceam obosită de la muncă, am găsit-o pe mama la ușa mea.

— Maria… pot să intru?

Am rămas blocată. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Avea părul încărunțit și ochii obosiți. Mirosea a parfum ieftin și a tutun.

— Ce cauți aici? am întrebat cu vocea tremurândă.

— Am nevoie de ajutorul tău… Marian m-a lăsat, nu mai am unde să merg…

Am simțit cum furia mocnită din mine erupe. Ani de zile am așteptat să vină pentru mine, dar ea venea doar când avea nevoie.

— Ai ales! Ai plecat! De ce crezi că te-aș ajuta acum?

A început să plângă, dar lacrimile ei nu mă mai impresionau. Totuși, ceva în mine s-a frânt când am văzut cât de mică și neajutorată părea.

— Sunt tot mama ta… Știu că am greșit… Dar nu mai am pe nimeni.

Am lăsat-o să intre. I-am făcut un ceai și am ascultat povestea ei: Marian o bătuse ani la rând, o umilise și o alungase când nu-i mai era de folos. Nu avea bani, nu avea prieteni. Era singură ca mine.

Zilele următoare au fost un chin. Încercam să o evit cât puteam, dar prezența ei în casă era apăsătoare. Îmi aminteam toate serile în care am plâns după ea și toate momentele în care mi-am dorit să fiu iubită ca ceilalți copii.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la muncă, am găsit-o plângând pe canapea.

— Maria… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. N-am știut cum să fiu mamă… Am fost slabă… Poți să mă ierți?

Am izbucnit în plâns. Toată ura și dorul s-au amestecat într-un nod dureros în pieptul meu.

— Nu știu dacă pot… Dar pot încerca…

Au urmat luni grele. Mama încerca să repare ce se putea repara: gătea pentru mine, făcea curat, îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc”. Dar rănile erau adânci.

Într-o zi, Roxana m-a întrebat:

— O să poți vreodată s-o ierți cu adevărat?

Nu știam ce să-i răspund. Poate timpul vindecă totul sau poate unele răni rămân pentru totdeauna.

Astăzi locuim împreună. Încercăm să fim o familie, chiar dacă suntem două suflete rănite care se caută una pe alta printre cioburi de trecut.

Mă întreb uneori: putem ierta cu adevărat pe cei care ne-au trădat cel mai tare? Sau doar învățăm să trăim cu durerea? Voi ce credeți?