Două vieți, o singură minciună: Povestea mea cu Vlad

— Cum ai putut să-mi faci asta, Vlad? am urlat, cu vocea tremurândă și lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din București plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele mele. Vlad stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Telefonul lui vibra pe masă, iar numele „Irina” licărea pe ecran. Atunci am știut că nu mai e cale de întoarcere.

Totul a început cu mici semne: întârzieri inexplicabile, miros de parfum străin pe hainele lui, mesaje șterse din telefon. Am încercat să mă mint că sunt doar suspicioasă, că poate exagerez. Dar într-o seară, când Vlad a spus că are o deplasare la Cluj pentru serviciu, am simțit că ceva nu e în regulă. Am decis să-l urmăresc. Mi-am luat două zile libere de la birou și am plecat cu primul tren spre Cluj, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

Ajunsă acolo, l-am văzut ieșind dintr-un bloc vechi de pe strada Horea, ținând de mână o femeie brunetă și o fetiță de vreo cinci ani. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era doar o aventură. Vlad avea o a doua familie. M-am ascuns după un copac și am privit cum se îmbrățișau, cum râdeau împreună. M-am simțit ca un străin în propria mea viață.

M-am întors la București fără să-i spun nimic. Zile întregi am stat cu ochii în tavan, încercând să găsesc un sens în tot ce se întâmplase. Nu puteam să vorbesc cu nimeni: mama ar fi făcut o criză, prietenele mele ar fi început să-l urască pe Vlad și nu eram pregătită pentru asta. Într-un final, am găsit curajul să-i scriu Irinei. I-am trimis un mesaj simplu: „Bună, sunt Ana. Cred că avem ceva important de discutat despre Vlad.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Cluj. Irina era palidă și avea ochii umflați de plâns. „Și eu am aflat abia acum două luni”, mi-a spus cu voce stinsă. „Mi-a promis că va divorța de tine… că mă va alege pe mine.” Am râs amar. „Mie mi-a spus că ești doar o colegă de serviciu.” Am stat ore întregi povestindu-ne viețile, durerile, speranțele spulberate. Ne-am dat seama că niciuna dintre noi nu era vinovată. Eram doar două femei care au iubit același bărbat și au fost trădate în același mod.

Când m-am întors acasă, Vlad m-a așteptat cu masa pusă și un buchet de flori. „Ana, trebuie să vorbim”, a început el, dar eu nu l-am lăsat să termine. „Știu totul”, i-am spus rece. „Știu despre Irina și despre fetiță.” S-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil. „Nu am vrut să rănesc pe nimeni… M-am pierdut pe drum.”

În zilele care au urmat, familia mea a aflat adevărul. Mama a făcut o criză de nervi: „Cum ai putut să nu-ți dai seama? Cum ai putut să-l lași să te mintă atâția ani?” Tata a tăcut și s-a retras în camera lui, rușinat parcă de eșecul meu marital. Prietenele mele au venit una câte una cu sfaturi: „Lasă-l!”, „Răzbună-te!”, „Fii tare!” Dar nimeni nu știa cât de greu e să-ți reconstruiești viața când tot ce ai iubit s-a dovedit a fi o minciună.

Irina și cu mine am rămas în legătură. Ne-am sprijinit una pe alta când Vlad încerca să ne împace pe amândouă cu promisiuni goale și lacrimi false. Într-o zi, Irina mi-a spus: „Poate că ar trebui să ne răzbunăm… Să-i spunem totul șefului lui sau să-i facem publice minciunile.” Am zâmbit trist: „Și ce câștigăm din asta? Doar mai multă durere.”

Am ales să mergem mai departe fiecare pe drumul ei. Eu am început terapie și am încercat să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am redescoperit bucuria micilor lucruri: o cafea băută în liniște dimineața, o carte bună citită înainte de culcare, plimbările lungi prin Herăstrău. Irina s-a mutat la București cu fetița ei și a început o nouă viață. Ne întâlnim din când în când la o cafea și râdem amar de trecutul nostru comun.

Vlad? A rămas singur, prins între două vieți pe care nu le-a putut ține niciodată împreună. Uneori mă sună noaptea și îmi spune cât îi e dor de mine sau cât regretă tot ce a făcut. Dar eu nu mai pot da timpul înapoi.

Mă uit acum la mine și mă întreb: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât curaj ne trebuie ca să ne reconstruim viața atunci când totul se prăbușește?