Nu mai sunt preșul familiei mele: Povestea unei fete care a învățat să spună „nu”

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite! am izbucnit într-o seară de iarnă, cu vocea tremurândă, în timp ce aburii ciorbei se ridicau dintre noi ca o perdea groasă de neînțelegeri.

Mama s-a oprit din mestecat, cu lingura suspendată între farfurie și gură. Tata a ridicat o sprânceană, iar fratele meu, Vlad, a zâmbit ironic, ca și cum ar fi văzut un câine care încearcă să vorbească. În acel moment, am simțit că toată viața mea s-a strâns într-un nod amar în gât.

Mă numesc Irina. Sunt fata mijlocie dintr-o familie obișnuită din Pitești. De când mă știu, am fost „cea de mijloc”, cea care trebuie să împace pe toată lumea, să nu deranjeze, să nu ceară prea mult. Sora mea mai mare, Anca, era mereu „exemplul”, iar Vlad, mezinul, era răsfățatul. Eu? Eu eram liantul invizibil. Dacă se certa cineva, eu eram cea care aducea apă la masă sau făcea glume proaste ca să destind atmosfera. Dacă mama plângea în bucătărie pentru că tata întârziase iar la serviciu, eu eram cea care o ținea de mână.

Ani la rând am crezut că așa trebuie să fie. Că rolul meu e să fiu acolo pentru ceilalți. Dar pe măsură ce am crescut, am început să simt că mă pierd pe mine însămi. Când am luat BAC-ul cu notă mare, tata a spus doar: „Bravo, dar Anca a luat 9.80.” Când am intrat la facultate la București, mama a întrebat: „Dar Vlad ce va face fără tine?” Nimeni nu m-a întrebat vreodată ce vreau eu.

Așa am ajuns aici, la masa din sufragerie, cu sufletul gol și vocea spartă de ani de tăcere. — Irina, nu începe cu prostii! a spus tata, fără să mă privească. — Nu e momentul pentru drame.

— Nu e niciodată momentul pentru mine! am strigat eu, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — Mereu e vorba de Anca sau de Vlad sau de voi! Eu nu contez niciodată!

S-a lăsat o liniște grea. Mama s-a ridicat încet și a început să strângă farfuriile. — Hai, Irina, lasă-ne cu crizele astea adolescentine… Ai 22 de ani, nu 15! Vlad a râs scurt: — Vezi-ți de treabă, sor-mea. Dacă n-ai fi tu să ne cicălești…

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. M-am prăbușit pe pat și am plâns până m-a durut capul. În acea noapte mi-am promis că nu voi mai fi preșul nimănui.

A doua zi am plecat la București fără să le spun nimic. Aveam nevoie de distanță ca să respir. În garsoniera mică din Drumul Taberei m-am simțit pentru prima dată liberă și singură în același timp. Libertatea doare când nu știi cine ești fără ceilalți.

La facultate încercam să mă fac remarcată la seminarii, dar vocea îmi tremura mereu. Colegii mei păreau atât de siguri pe ei! Într-o zi, profesoara de psihologie socială, doamna Popescu, m-a întrebat direct:

— Irina, tu ce părere ai?

Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. Am bâiguit ceva despre importanța comunicării în familie și m-am oprit brusc. Profesoara m-a privit lung:

— Ești sigură că spui tot ce gândești?

Nu eram sigură deloc. Dar întrebarea ei mi-a rămas în minte zile întregi.

În weekenduri mă suna mama: — Ce faci? Ai mâncat? Să nu uiți să-l suni pe Vlad că are nevoie de ajutor la proiect!

De fiecare dată simțeam cum vechiul rol mă trage înapoi. Dar am început să spun „nu”. Nu pot azi. Nu vreau acum. Nu e treaba mea.

La început au fost șocați. Tata mi-a trimis un mesaj lung despre respectul față de familie. Anca mi-a reproșat că sunt egoistă. Vlad mi-a scris doar atât: „Ce-ai pățit?”

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a întrebat într-o ședință:

— Irina, cine ai fi dacă nu ai mai încerca să-i mulțumești pe toți?

Nu știam răspunsul. Dar voiam să aflu.

Într-o zi am primit un telefon disperat de la mama: — Tata a făcut tensiune mare… Poate vii acasă să-l ajuți!

Am simțit vinovăția ca un cuțit în piept. Dar mi-am adunat curajul și i-am spus:

— Mamă, nu pot veni acum. Am examene importante și trebuie să mă ocup de mine.

A plâns la telefon. M-a implorat. Dar nu m-am dus.

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.

După câteva luni, lucrurile s-au schimbat încet-încet. Familia mea a început să mă vadă altfel. Tata mi-a spus într-o zi:

— Poate că ai dreptate… Poate că te-am neglijat prea mult.

Mama încă se supără des pe mine, dar parcă începe să mă asculte mai mult. Vlad… el tot glumește pe seama mea, dar uneori mă sună doar ca să mă întrebe ce fac eu.

Nu e ușor să-ți găsești vocea într-o familie unde fiecare vorbește doar pentru el însuși. Dar azi știu că nu mai sunt preșul nimănui.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți pe care nu le-am ales? Câți avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spunem „da”?