Dincolo de Ușile Închise: Adevărul despre Nopțile lui Doru la Larisa

— Unde ai fost aseară, Doru? Glasul meu tremura, deși încercam să par calmă. El nici măcar nu s-a uitat la mine, și-a pus cheile pe masă și a oftat adânc.

— Ți-am zis, la birou. A fost mult de lucru, șefa ne-a ținut peste program.

Minciuna plutea între noi ca un nor greu. Îl cunoșteam prea bine, îi simțeam ezitarea în fiecare gest. Trei ani am crezut că suntem invincibili, că dragostea noastră poate trece peste orice. Dar de câteva luni, Doru nu mai era același. Se retrăgea, dispărea nopți întregi, iar eu mă agățam de fiecare scuză pe care mi-o arunca, ca să nu mă prăbușesc.

Într-o seară, când nu s-a mai întors deloc acasă, am simțit că ceva s-a rupt definitiv. Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând ticăitul ceasului și încercând să-mi amintesc când a început totul să se destrame. Mama îmi spunea mereu: „Nu lăsa niciodată un bărbat să-ți întunece mintea.” Dar eu îl iubeam pe Doru mai mult decât pe mine însămi.

A doua zi dimineață, am găsit un mesaj pe telefon: „Sunt bine. Nu te îngrijora.” Atât. Fără explicații, fără scuze. Am simțit cum furia și frica se amestecau în mine ca două ape tulburi. Am decis să-l urmăresc. Nu mai puteam trăi în minciună.

L-am văzut ieșind dintr-un bloc vechi din cartierul Rahova. Nu era biroul lui acolo. Am așteptat până a dispărut după colț și am urcat scările cu inima bătându-mi nebunește. Pe ușă scria „Larisa V.” Am recunoscut numele imediat — Larisa, prietena lui din copilărie, despre care îmi povestise mereu cu un zâmbet ciudat pe buze.

Am bătut la ușă fără să mă gândesc. Mi-a deschis o femeie cu ochi verzi și păr scurt, dezordonat. M-a privit lung, apoi a zâmbit trist.

— Tu trebuie să fii Irina…

Am dat din cap, incapabilă să scot un sunet.

— Intră. Trebuie să vorbim.

Apartamentul mirosea a cafea și a parfum dulceag. M-am așezat pe marginea unui fotoliu, iar Larisa s-a așezat în fața mea, cu mâinile strânse în poală.

— Știu de ce ai venit. Doru nu ți-a spus adevărul…

Mi-am mușcat buza până la sânge.

— De cât timp…? am șoptit.

Larisa a oftat.

— Nu e ceea ce crezi. Doru vine aici pentru că nu poate fi el însuși nicăieri altundeva. Are atacuri de panică, Irina. Se teme să-ți spună pentru că nu vrea să te rănească sau să te facă să crezi că e slab.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată furia mea s-a transformat într-o durere surdă.

— Și tu? Ce ești tu pentru el?

Larisa a zâmbit amar.

— Sunt singura care știe ce a trăit când era mic. Singura care știe cum îl bântuie încă nopțile acelea în care tatăl lui îl bătea și mama lui plângea în bucătărie. Eu nu pot fi decât un refugiu pentru el. Atât.

Am izbucnit în plâns. Toate certurile noastre, toate momentele în care l-am acuzat că nu mă iubește destul… Totul avea acum alt sens.

— De ce nu mi-a spus?

— Pentru că tu ești lumina lui, Irina. Și nu vrea să-ți umbrească viața cu întunericul lui.

Am plecat de la Larisa cu sufletul sfâșiat între vinovăție și neputință. Acasă, Doru mă aștepta pe canapea, cu ochii roșii de nesomn.

— Știu unde ai fost, mi-a spus încet. N-am vrut să te rănesc…

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna în a mea.

— Nu vreau să-mi ascunzi nimic, Doru. Niciodată.

A izbucnit în plâns ca un copil și m-am trezit ținându-l strâns la piept, încercând să-i alin toate rănile pe care nu le văzusem niciodată.

Au urmat luni grele. Terapie, discuții lungi noaptea târziu, momente de disperare și speranță. Mama mea nu a înțeles niciodată de ce am rămas lângă el.

— O femeie trebuie să fie puternică! mi-a spus într-o zi. Nu poți salva pe nimeni dacă el nu vrea să fie salvat!

Dar eu știam că iubirea nu e doar despre fericire și fluturi în stomac. E despre răbdare, despre a rămâne atunci când toți ceilalți pleacă.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă doar m-am agățat de o iluzie. Dar când îl văd pe Doru zâmbind sincer după atâta timp, simt că lupta noastră n-a fost în zadar.

Poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună, dar numai el ne poate elibera cu adevărat.

Oare câți dintre noi avem curajul să privim dincolo de ușile închise ale celor pe care îi iubim? Și câți suntem dispuși să rămânem atunci când descoperim ce se ascunde acolo?