Umbre peste masa de duminică: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul

— Nu o vreau la masa noastră, Nicolae! Nu vezi cum se uită la noi? Nu simți că nu-i pasă de nimeni din familie?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de sarmale și mirosul de cozonac. Nicolae, fiul meu, stătea în picioare, cu mâinile strânse pe lângă corp, încercând să-și țină cumpătul. Irina, fata aceea cu ochii verzi și părul prins într-un coc neglijent, se uita la mine fără să clipească. Era prima dată când o aducea la noi acasă, la masa de duminică, și deja simțeam că nu aparține aici.

— Mamă, te rog… Irina nu ți-a făcut nimic. Dă-i o șansă, măcar azi.

— O șansă? Am șoptit printre dinți. O șansă să ne strice familia? Să te ia de lângă noi?

Tata s-a ridicat încet de la masă și a ieșit pe balcon. Sora mea, Camelia, a dat ochii peste cap și a început să-și butoneze telefonul. Doar bunica a rămas nemișcată, cu privirea pierdută în farfuria cu ciorbă.

Așa a început totul. De atunci, fiecare întâlnire cu Irina era un câmp de luptă. Îi găseam mereu defecte: nu știa să gătească „ca lumea”, nu era destul de respectuoasă cu bătrânii, nu se implica în discuțiile noastre despre familie. Când a venit Crăciunul și Nicolae a anunțat că vor petrece sărbătorile la părinții ei, am simțit că mi se rupe sufletul.

— Cum adică la ei? Noi suntem familia ta! am țipat la telefon.

— Mamă, și ea are familie. Nu e corect să fim mereu doar la voi.

— Dacă ți-ar păsa cu adevărat de noi, ai ști ce e corect!

Am închis telefonul plângând. Tata m-a privit lung, fără să spună nimic. În acea seară am dormit singură în sufragerie, cu televizorul pornit pe un film vechi.

Au trecut luni. Nicolae venea tot mai rar acasă. Când venea, Irina rămânea în mașină sau găsea un pretext să nu intre. Camelia îmi spunea mereu:

— Lasă-i în pace, mamă! Dacă îl iubește, lasă-i să fie fericiți.

Dar eu nu puteam. Simțeam că pierd controlul asupra vieții lui Nicolae. Când am aflat că vor să se mute împreună într-un apartament mic din București, am făcut o criză de nervi.

— Nu ai nevoie de ea! Poți găsi pe cineva mai bun! Ai văzut cum vorbește despre bani? O să te lase când nu mai ai nimic!

Nicolae a tăcut. Apoi m-a privit cu o tristețe pe care n-o mai văzusem niciodată la el.

— Mamă… dacă mă iubești, lasă-mă să fiu fericit. Nu vreau să aleg între tine și Irina.

Dar eu deja alesesem pentru el. Am început să-i sun prietenii, să-i spun cât de mult greșește. Am vorbit cu preotul din sat să-l convingă să vină la biserică și să se gândească bine înainte de a face pasul acesta. Am vorbit chiar și cu mama Irinei, încercând s-o conving că fata ei nu e potrivită pentru băiatul meu.

Într-o zi, Nicolae a venit singur acasă. Era palid și obosit.

— Mamă… nu mai pot. Nu mai vreau să vin aici dacă nu o accepți pe Irina. Nu vreau să-mi petrec viața între două focuri.

Am început să plâng și să-l implor:

— Te rog… nu mă lăsa! Eu sunt mama ta! Ea nu te va iubi niciodată ca mine!

— Poate că nu… dar mă lasă să fiu eu însumi. Tu nu mai faci asta demult.

A plecat fără să se uite înapoi. De atunci au trecut doi ani. Nu mi-a mai răspuns la telefon decât rar, scurt și rece. Nu l-am văzut nici la Paște, nici la Crăciun. Casa e tăcută acum; tata citește ziarul fără chef, Camelia vine doar când are nevoie de bani sau vrea să-și spele hainele.

În fiecare duminică pun farfurii pentru patru persoane și mă uit la scaunul gol al lui Nicolae. Mă gândesc la toate momentele în care am crezut că fac bine și mă întreb dacă n-am greșit totul din dragoste oarbă.

Poate că am vrut prea mult ca familia mea să rămână unită și am sfârșit prin a o destrăma chiar eu. Poate că am confundat grija cu controlul și iubirea cu posesivitatea.

Mă întreb acum: dacă aș putea da timpul înapoi, aș avea curajul să-l las pe Nicolae să fie fericit fără mine? Sau e prea târziu ca o mamă să-și ceară iertare?