„Nu ești fiica mea!” – Povestea unei identități furate

— Nu ești fiica mea!
Cuvintele mamei au tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei, iar privirea ei, de obicei caldă, era acum rece și străină. Tata, cu fața ascunsă în palme, nu spunea nimic. Simțeam cum tot ce știam despre mine se destramă, ca un pulover vechi tras de un fir.

— Ce vrei să spui? am șoptit, vocea tremurându-mi ca frunza în vânt.

Mama s-a ridicat brusc și a început să plimbe nervos prin bucătărie. — Nu mai pot, Livia! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! Ai dreptul să știi adevărul. Nu ești fiica mea biologică. Te-am luat din maternitate, când aveai doar două zile…

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Tata a început să plângă încet, iar eu am rămas împietrită. Toată copilăria mea – vacanțele la bunici în Bacău, certurile pentru teme, serile în care mama îmi citea povești – toate păreau acum străine, ca și cum ar fi aparținut altcuiva.

— De ce? am întrebat printre lacrimi. De ce mi-ați făcut asta?

Mama s-a oprit în fața mea, cu ochii roșii de plâns. — Am pierdut o fetiță la naștere. Nu am putut să accept… Când asistenta a venit și mi-a spus că o altă mamă a murit la naștere și copilul nu avea pe nimeni… Am simțit că Dumnezeu mi-a dat o a doua șansă. Dar nu am avut curajul să-ți spun niciodată adevărul.

Tata a ridicat capul, încercând să mă privească. — Te-am iubit mereu ca pe copilul nostru. Nimic nu schimbă asta.

Dar pentru mine totul se schimbase. Am fugit din bucătărie și m-am încuiat în camera mea. Am stat acolo ore întregi, privind tavanul și încercând să-mi adun gândurile. Cine sunt eu? Cine sunt părinții mei adevărați? De ce nu am simțit niciodată că nu aparțin aici?

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama încerca să mă apropie, dar eu mă retrăgeam tot mai mult. Tata era tăcut și abătut. Fratele meu mai mic, Paul, nu înțelegea nimic și mă privea speriat.

La liceu nu am spus nimănui nimic. Prietena mea cea mai bună, Ioana, a observat că sunt schimbată.

— Livia, ce ai? Parcă nu mai ești tu…

Am vrut să-i spun, dar mi-era teamă că o să mă judece sau că n-o să mă creadă. Așa că am tăcut și m-am afundat în teme și seriale proaste.

Într-o seară, după ce am auzit-o pe mama plângând în baie, am decis să caut adevărul. Am început cu actul meu de naștere – era ceva ciudat la el: numele mamei era scris cu pixul peste alt nume, iar data era modificată. Am întrebat-o direct:

— Cine sunt părinții mei adevărați?

Mama a oftat adânc și mi-a dat o cutie veche de pantofi. În ea erau câteva scrisori și o fotografie cu o femeie tânără, cu ochii verzi ca ai mei.

— O chema Elena Popescu. Era dintr-un sat din Vaslui. Nu știu mai multe…

Am simțit un val de furie și tristețe. Cum să nu știe mai multe? Cum să fi trăit atâția ani cu un asemenea secret?

Am început să caut pe internet orice urmă despre Elena Popescu din Vaslui. Am găsit doar câteva mențiuni vagi pe Facebook și niște anunțuri vechi de decese. M-am simțit pierdută.

Într-o zi, am decis să merg singură în satul acela din Vaslui. Mama a încercat să mă oprească:

— Livia, te rog! Nu te duce! E trecutul…

— E trecutul MEU! am țipat.

Am plecat cu trenul de dimineață devreme. Satul era mic și prăfuit, cu case bătrânești și oameni curioși care mă priveau insistent. La primărie am găsit o doamnă care își amintea vag de Elena.

— A murit la naștere… Era singură pe lume. Avea o soră mai mare, Maria, dar a plecat în Italia după Revoluție.

Am simțit cum speranța mi se stinge din nou. Dar nu m-am lăsat. Am întrebat prin sat și cineva mi-a dat un număr de telefon al Mariei.

Când am sunat-o, vocea ei tremura:

— Tu… tu ești fata Elenei?

— Da… cred că da…

A început să plângă la telefon și mi-a spus că mereu s-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine. M-a rugat să ne vedem când se întoarce în țară.

Când m-am întors acasă, mama m-a așteptat în prag cu ochii roșii.

— Te rog să mă ierți… Nu am vrut decât să-ți fie bine…

Am izbucnit în plâns și ne-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate pot ierta.

Au trecut luni până când Maria s-a întors din Italia. Ne-am întâlnit într-o cafenea din Iași. M-a privit lung și mi-a spus:

— Ai ochii Elenei…

Mi-a povestit despre mama mea biologică: o fată veselă, visătoare, care visa să ajungă profesoară. A murit singură într-un spital rece, iar eu am fost dată unei alte familii fără ca nimeni să știe adevărul.

M-am simțit sfâșiată între două lumi: familia care m-a crescut și rădăcinile mele adevărate. Maria m-a luat de mână:

— Poți avea două familii, Livia. Nu trebuie să alegi.

Acasă, lucrurile s-au schimbat încet-încet. Mama a început să vorbească deschis despre trecut, tata a redevenit cald și atent, iar eu am început să accept că identitatea mea e formată din toate aceste bucăți rupte.

Uneori mă întreb dacă voi putea ierta vreodată complet minciuna care mi-a marcat viața sau dacă voi reuși să mă simt întreagă vreodată.

Dar poate tocmai asta înseamnă să fii om: să cauți mereu adevărul despre tine, chiar dacă doare.

Oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne schimbă destinul fără să știm? Ce ați face dacă ați descoperi că viața voastră e construită pe o minciună?