Na marginea fericirii: Când nașterea fiului meu a dezgolit adevărul din căsnicia mea

— Nu mai dramatiza, Ana! Nu ești nici prima, nici ultima femeie care naște! vocea lui Cosmin a răsunat tăios în salonul alb, unde încercam să-mi adun bucățile de suflet după orele chinuitoare ale travaliului. Mă uitam la el, cu ochii încă umezi de lacrimi și transpirație, și nu-mi venea să cred că omul pe care îl iubeam de zece ani putea fi atât de rece. În jurul nostru, asistentele se mișcau grăbite, iar dincolo de ușa întredeschisă se auzea plânsul firav al lui Radu, fiul nostru abia născut.

— Cosmin, am nevoie de tine… am șoptit, cu vocea stinsă, dar el deja își verifica telefonul, plictisit.

— Nu știu ce vrei să fac. Oricum nu pot să te ajut cu nimic. Ai vrut copilul ăsta, acum descurcă-te! a spus fără să mă privească.

Atunci am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Îmi imaginam mereu momentul acesta ca pe o explozie de fericire în doi, dar realitatea era o tăcere apăsătoare și un zid rece între noi. M-am simțit mică, inutilă, rușinată că nu pot să-mi controlez lacrimile în fața lui. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema, dacă nu cer prea mult.

Când mama a venit să mă vadă, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ana, ce s-a întâmplat? De ce ai ochii roșii?

Am încercat să zâmbesc, să ascund totul sub masca oboselii.

— Sunt doar epuizată, mamă. Atât.

Dar ea m-a strâns în brațe și am simțit cum mă las pradă plânsului. Nu i-am spus atunci adevărul. Mi-era rușine. Cum să-i spun că soțul meu nu mă susține nici măcar acum?

Primele zile acasă au fost un test al răbdării și al demnității mele. Cosmin era tot mai absent. Se refugia în muncă sau la prieteni. Când venea acasă, se plângea de oboseală și de „haosul” din casă.

— Nu pot să mă odihnesc niciodată aici! De ce plânge copilul ăsta non-stop? Nu știi să-l liniștești? îmi arunca reproșuri peste umăr.

Încercam să-i explic că și eu sunt la capătul puterilor, că nu dormisem mai mult de două ore legate de când l-am adus pe Radu acasă. Dar el părea imun la orice argument.

Într-o noapte, când Radu avea febră și nu știam ce să fac, l-am rugat pe Cosmin să mă ajute.

— Te rog, ține-l puțin în brațe cât pregătesc termometrul!

El s-a ridicat nervos din pat:

— Nu vezi că am mâine o ședință importantă? Nu pot să stau toată noaptea treaz pentru mofturile voastre!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit alegându-l ca tată pentru copilul meu. M-am simțit vinovată pentru fiecare lacrimă a lui Radu și pentru fiecare clipă în care nu eram suficient de puternică.

Zilele treceau greu. Mama venea des să mă ajute, dar Cosmin devenea tot mai irascibil.

— Ce tot caută maică-ta aici? Parcă suntem la grădiniță! Nu suntem în stare să ne creștem singuri copilul?

Nu mai aveam putere să-i răspund. Îmi era frică de certuri și de privirile lui tăioase. Într-o zi, după ce mama a plecat și Radu adormise, m-am prăbușit pe podea și am început să plâng în hohote. Am simțit că nu mai pot. Că nu mai vreau să trăiesc așa.

Am început să citesc despre depresia postnatală și mi-am dat seama că simptomele mele erau clare: insomnie, anxietate, lipsa oricărei bucurii. Dar Cosmin râdea când îi spuneam că nu mă simt bine.

— Ai prea mult timp liber dacă ai timp să te gândești la prostii din astea! Femeile dinainte n-aveau depresii și au crescut câte șapte copii!

M-am simțit umilită și neînțeleasă. Singura mea alinare era Radu — zâmbetul lui mic și gânguritul lui timid îmi dădeau putere să merg mai departe.

Într-o seară, după o ceartă urâtă în care Cosmin m-a acuzat că „nu sunt o mamă bună”, am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina.

— Ana, trebuie să ceri ajutor! Nu ești singură! Dacă el nu te sprijină, găsește-ți sprijinul în altă parte! mi-a spus ea cu fermitate.

A doua zi am mers la psiholog. Pentru prima dată după mult timp, cineva m-a ascultat fără să mă judece. Am început să-mi recapăt curajul și să văd lucrurile altfel.

Am avut o discuție lungă cu Cosmin într-o seară când Radu dormea liniștit între noi.

— Cosmin, nu mai pot trăi așa. Dacă vrei să rămânem împreună, trebuie să mergem la terapie de cuplu. Altfel… nu știu cât mai rezist.

A râs ironic la început, dar când a văzut hotărârea din ochii mei, a tăcut. Au urmat luni grele de terapie, certuri și împăcări amare. Am aflat lucruri despre el pe care nu le știam — frici vechi, frustrări neexprimate. Dar am aflat și despre mine cât pot duce și cât valorez.

Astăzi suntem încă împreună, dar altfel: cu reguli noi și cu limite clare. Nu știu dacă vom rămâne așa pentru totdeauna, dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată lipsa de respect sau indiferența.

Mă uit la Radu cum doarme liniștit și mă întreb: câte femei trec prin asta în tăcere? Câte dintre noi își găsesc curajul să spună „ajunge”? Poate povestea mea va da putere cuiva care are nevoie chiar acum.