Casa pe care nu am ales-o: Povestea unei libertăți cu preț

— Valentina, să nu uiți: nu aduci pe nimeni în casă după ora zece. Și nu vreau să văd niciun cui bătut în pereți! Ai înțeles?

Vocea tatălui meu răsuna și acum în mintea mea, la fel de clar ca atunci când am pășit pentru prima dată în apartamentul acela de la etajul patru, cu vedere spre parcul unde alergam când eram mică. Mă uitam la el, la cheile pe care mi le întindea cu o mână tremurândă de emoție și control, și nu știam dacă să-i mulțumesc sau să fug. Aveam 27 de ani și tocmai ieșisem dintr-o relație toxică, iar tata a crezut că îmi face un bine oferindu-mi apartamentul bunicilor, rămas gol după ce mamaia s-a stins.

— Mulțumesc, tata, am spus încet, dar simțeam deja nodul acela în gât, ca atunci când vrei să plângi dar nu-ți permiți.

Primele zile au fost liniștite. M-am apucat să curăț, să aerisesc, să aranjez cărțile mele pe rafturi. Dar la fiecare pas simțeam privirea tatălui meu peste umăr. Mă suna zilnic:

— Ai scos gunoiul? Ai verificat robinetul de la baie? Să nu uiți să plătești întreținerea la timp!

La început am crezut că e doar grijuliu. Dar apoi au început vizitele neanunțate. Venea cu sacoșe de cumpărături, verifica frigiderul, trăgea cu ochiul la facturi. Într-o seară, când am venit acasă cu Irina, prietena mea din facultate, l-am găsit pe tata pe balcon.

— Ce cauți aici? am întrebat, încercând să-mi ascund furia.

— Am venit să văd dacă ai tras perdelele. Nu vreau să te vadă vecinii…

Irina s-a uitat la mine jenată. După ce a plecat, mi-a spus:

— Valentina, tu chiar trăiești aici sau doar locuiești?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Încercam să mă conving că e doar o perioadă de adaptare. Dar regulile se înmulțeau: nu ai voie să gătești după ora opt, nu schimbi mobila fără să mă întrebi, nu primești vizite peste noapte. Într-o zi, când am adus acasă un tablou pictat de mine și l-am pus pe perete, tata a venit a doua zi și l-a dat jos.

— Nu strica pereții! Casa asta trebuie să rămână așa cum a fost.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era doar casa lui; era viața mea pe care încerca s-o păstreze neatinsă, ca pe o vitrină cu bibelouri.

Într-o seară de vară, după o ceartă aprinsă cu tata — pentru că am uitat să sting lumina de pe hol — am izbucnit:

— Tata, nu mai pot! Simt că mă sufoc aici! Nu mai e casa mea, e doar o cutie cu reguli!

El a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Eu doar vreau să-ți fie bine. Să nu pățești ce-am pățit eu…

Am înțeles atunci că frica lui era mai mare decât iubirea lui pentru libertatea mea. Dar eu nu mai puteam trăi așa. Am început să caut chirie pe ascuns. Prietena mea Raluca mi-a zis:

— E greu să pleci de la ceva ce ți se oferă gratis, dar uneori plătești cu liniștea ta.

Într-o duminică dimineață, i-am spus tatei că vreau să mă mut. A izbucnit:

— Cum poți fi atât de nerecunoscătoare? Alții ar da orice pentru ce ai tu!

Am plâns toată ziua. Mama m-a sunat seara:

— Știu că e greu cu el… dar trebuie să-ți găsești drumul tău.

Când am ieșit din apartament cu ultimele cutii în brațe, tata stătea la ușă, cu ochii umezi.

— Să ai grijă de tine…

Am plecat fără să privesc înapoi. În noul apartament, mic și scump, am pus tabloul meu pe perete fără să cer voie nimănui. Am respirat adânc și pentru prima dată după mult timp m-am simțit acasă.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru a primi ajutorul celor dragi? Și cât de mult din iubire devine control fără să ne dăm seama?