Când dragostea pentru familie devine o colivie: săptămâna mea la București, în casa fiicei mele

— Mamă, te rog, nu-i mai da lui David ciocolată înainte de prânz!
Vocea Anei răsună tăios din bucătărie, iar eu rămân cu mâna întinsă, ciocolata deja desfăcută. Mă uit la nepotul meu, care mă privește cu ochii mari și umezi, așteptând verdictul. Îi zâmbesc slab și pun ciocolata la loc.
— Scuze, Ana, am uitat…
— Mereu uiți, mamă! Nu înțelegi că are nevoie de reguli?

Așa a început săptămâna mea la București, în apartamentul fiicei mele. Venisem să o ajut, să-i fiu sprijin, să mă bucur de nepotul meu. Dar din prima zi am simțit că nu mai sunt acasă la mine. Fiecare gest era analizat, fiecare decizie pusă sub semnul întrebării.

Ana e mereu pe fugă. Lucrează la o firmă de consultanță și ajunge acasă seara târziu. Soțul ei, Mihai, e plecat cu serviciul prin țară. David are cinci ani și e plin de energie. Eu am 62 de ani și credeam că încă pot duce multe. Dar după două zile în care am alergat după David prin parc, am gătit, am spălat vasele și am făcut ordine prin casă, am început să simt oboseala în fiecare os.

Într-o seară, Ana a venit acasă nervoasă. Am încercat să-i spun că David a fost cuminte, dar nici nu m-a ascultat.
— Mamă, nu găsesc nimic în bucătărie! Unde ai pus farfuriile?
— Le-am spălat și le-am pus la loc…
— La locul tău sau la locul meu?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam decât să ajut. Dar orice făceam părea greșit. În noaptea aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, David s-a trezit devreme. M-a tras de mână spre sufragerie.
— Bunico, hai să ne jucăm!
Am zâmbit și m-am așezat pe covor lângă el. Pentru câteva minute am uitat de toate. Dar când Ana a ieșit din dormitor și ne-a văzut jucându-ne cu piesele de Lego împrăștiate peste tot, a oftat adânc.
— Iar e dezordine… Mamă, te rog frumos să-l înveți să strângă după el!

Mi-am mușcat buzele ca să nu răspund. Mi-am amintit de copilăria Anei, când făcea aceleași lucruri și eu nu aveam atâta răbdare cu ea. Poate că acum încercam să repar ce n-am făcut atunci. Dar nu era locul meu să fac asta aici?

Seara următoare, Mihai a venit acasă mai devreme. Am sperat că atmosfera se va destinde. Dar discuțiile au devenit mai tensionate.
— Nu vreau să par rău, dar cred că ar trebui să stabilim niște reguli clare cât timp stai aici, mamă, a spus Mihai.
Ana a dat din cap aprobator.
— Da, mamă… Știu că vrei să ne ajuți, dar uneori simt că mă sufoc.

Am simțit cum mi se taie respirația. Eu? Sufocantă? Eu care mi-am sacrificat viața pentru ei? Am vrut să țip: „Dar cine v-a crescut? Cine v-a pus pe masă când nu aveați nimic?” Dar n-am spus nimic. Am plecat în camera mea și am stat pe întuneric mult timp.

În zilele următoare am încercat să fac mai puțin. Să nu deranjez. Să nu schimb nimic din loc. Să nu dau sfaturi. Dar atunci Ana părea supărată că nu mă implic destul.
— Mamă, ai stat toată ziua în cameră? David te-a tot căutat!

Nu mai știam ce e bine și ce e rău. M-am simțit prinsă într-o capcană: orice făceam era greșit.

Într-o după-amiază ploioasă, am ieșit cu David pe balcon. El s-a uitat la mine serios:
— Bunico, tu ești tristă?
M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile.
— Un pic… Dar tu mă faci fericită.
El m-a îmbrățișat strâns.

În acea seară am avut o discuție cu Ana. Am adunat tot curajul din lume.
— Ana, simt că nu mai știu ce rol am aici. Orice fac pare greșit pentru tine.
Ea s-a uitat la mine lung.
— Mamă… Îmi pare rău dacă te-am rănit. E greu pentru mine să împac totul: serviciu, copil, casă… Și uneori mă descarc pe tine. Dar am nevoie de tine aici.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată după mult timp ne-am spus ce ne doare cu adevărat.

Sâmbătă dimineața am făcut clătite împreună cu David și Ana. Am râs ca altădată. Dar știam că ceva s-a schimbat: nu mai pot fi doar mama care rezolvă totul fără să ceară nimic pentru ea însăși.

Duminică seara mi-am făcut bagajele să plec acasă la Ploiești. David m-a îmbrățișat tare:
— Bunico, te rog să mai vii!
Ana m-a privit cu ochii umezi:
— Mamă… promite-mi că ai grijă și de tine.

În trenul spre casă m-am întrebat: oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină dragostea și unde începe colivia? Voi ce credeți: e corect să ne uităm pe noi în numele familiei?