Între două orașe, între două lumi: Povestea despărțirii mele

— Ioana, nu poți să faci asta! Nu poți să mă lași singură cu tata, nu acum, când e bolnav! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi adun curajul.

— Mamă, nu e ca și cum aș pleca pe alt continent… Clujul nu e la capătul lumii. Pot veni acasă în fiecare weekend, am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

— Nu înțelegi! Nu e vorba doar de distanță. E vorba că tu ești singura noastră fată. Tata are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. Cum să mă descurc singură?

În mintea mea se derulau imagini cu tata, slăbit după ultimul accident vascular, cu privirea pierdută și mâna stângă care nu-l mai asculta. Îl vedeam pe Mihai, soțul meu, entuziasmat de noul job la o firmă IT din Cluj, făcând planuri pentru viitorul nostru împreună. Îl vedeam pe fiul nostru, Vlad, alergând prin apartamentul nostru mic din Bacău, visând la o cameră doar a lui.

— Ioana, trebuie să decizi ce fel de om vrei să fii, a spus mama cu o voce tăioasă. Vrei să fii ca toate femeile astea care-și lasă părinții la bătrânețe? Sau vrei să fii fata pe care am crescut-o?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit spre blocurile cenușii, spre copacii goi de pe alee. M-am întrebat dacă nu cumva mama are dreptate. Dacă nu cumva sunt egoistă că vreau să plec. Dar apoi mi-am amintit de discuțiile cu Mihai, de nopțile în care ne certam pe tema banilor, de promisiunile lui că „totul va fi mai bine dacă ne mutăm”.

În seara aceea, Mihai a venit acasă târziu. L-am găsit în sufragerie, cu laptopul în brațe.

— Ai vorbit cu ai tăi? m-a întrebat fără să ridice privirea.

— Da… Nu e ușor pentru ei.

— Nici pentru mine nu e ușor! Ioana, știi cât am muncit pentru jobul ăsta? Știi ce șansă e asta pentru noi? Pentru Vlad? Vrei să rămânem aici toată viața, cu salariile astea de mizerie?

Am simțit cum mă apasă vinovăția din ambele părți. Orice aș fi ales, cineva avea să sufere. M-am întrebat dacă există vreo cale să-i împac pe toți.

— Mihai, mama are nevoie de mine. Tata e bolnav… Nu pot să-i las acum.

— Și eu ce fac? Plec singur? Sau renunț la tot pentru că părinții tăi au nevoie de tine? Dar noi? Familia noastră?

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit devreme și a venit la mine în pat.

— Mami, când ne mutăm la Cluj? O să am camera mea?

L-am strâns tare în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că uneori viața te pune să alegi între două iubiri la fel de mari?

Seara am mers la spital cu mama. Tata dormea liniștit, cu fața palidă și mâinile sub pătură.

— Ioana… dacă pleci… să nu uiți că noi te-am crescut cu dragoste. Să nu uiți că ai o datorie față de noi, mi-a șoptit mama când am ieșit pe hol.

Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii.

În zilele următoare am trăit ca într-un coșmar. Mihai făcea bagaje și vorbea la telefon cu noul șef. Mama mă privea ca pe o trădătoare. Tata nu spunea nimic, dar ochii lui triști mă urmăreau peste tot.

În noaptea dinaintea plecării, am avut o discuție cu Mihai.

— Ioana, dacă nu vii cu mine acum… nu știu dacă mai are rost să continuăm. Nu pot să trăiesc mereu cu impresia că familia ta e mai importantă decât a noastră.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul adormit. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Alina.

— Ce-ai face tu în locul meu?

— Nu știu… Dar știu că orice ai alege, cineva va suferi. Întrebarea e: tu ce vrei cu adevărat?

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Dimineața am făcut cafeaua și m-am uitat la Vlad cum își împacheta jucăriile.

— Mami, tu vii cu noi?

Am simțit că nu pot să-l las singur cu Mihai într-un oraș străin. Dar nici nu puteam să-mi abandonez părinții.

În cele din urmă am decis: am plecat cu Mihai și Vlad la Cluj, dar am promis că voi veni acasă cât de des pot.

Primele luni au fost un coșmar. Mama nu-mi răspundea la telefon. Tata s-a îmbolnăvit mai rău. Vlad plângea după bunici. Mihai era mereu obosit și nervos.

M-am simțit prinsă între două lumi care se respingeau una pe alta. Oricât încercam să le împac, mereu cineva era nemulțumit.

Au trecut doi ani de atunci. Vin acasă la Bacău o dată pe lună. Tata s-a stins între timp. Mama încă nu m-a iertat complet.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă mi-am trădat familia pentru un vis care nici măcar nu era al meu.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare există vreo alegere care să nu lase răni adânci în suflet?