O scrisoare anonimă de ziua mea: Adevărul care mi-a sfâșiat familia

— Mamă, asta era în cutia poștală, spuse Irina, întinzându-mi o mică plic albă, fără timbru, fără destinatar. Era ziua mea, împlinisem 58 de ani, iar în jurul mesei se adunaseră toți cei dragi: soțul meu, Viorel, fiica noastră Irina cu soțul ei, băiatul nostru Radu cu nora și nepoțica. În bucătărie mirosea a cozonac și a cafea proaspătă. Râsetele lor umpleau casa, iar eu mă simțeam, pentru prima dată după mult timp, liniștită.

Am luat plicul cu mâinile ușor tremurânde. Nu era nimic scris pe el. L-am deschis încet, simțind cum liniștea aceea caldă se fisurează. Înăuntru era o singură foaie, împăturită la perfecție. Am desfăcut-o și am citit: „Adevărul nu poate fi ascuns pentru totdeauna. Întreabă-l pe Viorel despre noaptea de 12 martie 1997.”

Mi s-a făcut frig, deși afară era primăvară. Am simțit privirile tuturor asupra mea. Am încercat să zâmbesc, să ascund neliniștea, dar Irina a observat imediat.

— Ce e, mamă? Cine a scris?

— Nu știu… e o glumă proastă, am bâiguit eu, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Dar nu era o glumă. Era un cutremur care abia începea.

Seara s-a terminat repede. Am strâns masa pe fugă și am rămas singură cu Viorel în bucătărie. El spăla farfuriile, cu spatele la mine. Am simțit cum mă apasă întrebarea ca o piatră pe piept.

— Viorel… ce s-a întâmplat în noaptea de 12 martie 1997?

Mâinile lui s-au oprit din mișcare. A rămas nemișcat câteva secunde, apoi s-a întors spre mine cu fața palidă.

— De ce mă întrebi asta?

— Am primit o scrisoare anonimă. Cineva știe ceva ce eu nu știu.

Viorel s-a așezat la masă, cu capul în mâini. Pentru prima dată în 35 de ani de căsnicie l-am văzut atât de vulnerabil.

— Nu am vrut niciodată să afli… Nu a contat… nu mai contează acum…

— Ce nu contează? Ce ai făcut?

A ridicat privirea spre mine și ochii lui erau plini de lacrimi.

— În noaptea aia… am fost la Maria.

Maria. Vecina noastră de atunci. Prietena mea cea mai bună. Femeia care ne-a ajutat când am avut nevoie, care venea la cafea în fiecare dimineață.

— Ce ai făcut la ea?

— Am greșit… Am fost slab… Eram supărat pe tine, pe viață… Și am cedat.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Trădarea lui Viorel nu era doar o aventură trecătoare; era o rană veche care nu se vindecase niciodată pentru că nici nu știusem că există.

— Și Irina? Radu? Sunt copiii tăi?

— Da! Nu pune la îndoială asta! A fost doar o dată… Maria a plecat din oraș după câteva luni. N-am mai vorbit niciodată.

Am plâns toată noaptea. M-am simțit mințită, trădată, umilită. Cum să-i mai privesc pe toți la masă? Cum să-i spun Irinei că tatăl ei nu e omul pe care l-a idolatrizat mereu?

Zilele următoare au fost un coșmar. Irina a simțit că ceva nu e în regulă și m-a presat să-i spun adevărul. Radu m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bolnavă. Viorel încerca să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar între noi era un zid rece.

Într-o seară, Irina a venit la mine acasă.

— Mamă, te rog, spune-mi ce se întâmplă! Nu mai suport să văd cum suferi!

Am cedat și i-am arătat scrisoarea. A citit-o de două ori și apoi m-a privit cu ochii mari.

— Ce vrea să spună? Ce s-a întâmplat atunci?

— Tatăl tău… a avut o relație cu Maria.

Irina a izbucnit în plâns.

— Cum a putut? Cum ne-a putut face asta?

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în durerea mea.

Au urmat zile grele. Radu a aflat și el și s-a certat cu Viorel atât de tare încât nu s-au mai vorbit săptămâni întregi. Familia noastră părea destrămată iremediabil.

Dar timpul a trecut și, încet-încet, am început să vorbim despre ce s-a întâmplat. Sinceritatea doare, dar vindecă. Am învățat să-l privesc pe Viorel altfel: ca pe un om slab, nu ca pe un monstru. Irina și Radu au ales să-l ierte pentru că au văzut cât de mult regretă.

Nu știu cine mi-a trimis scrisoarea — poate Maria însăși sau cineva care știa povestea lor. Dar știu că adevărul, oricât de dureros ar fi, trebuie spus. Numai așa putem merge mai departe.

Mă întreb uneori: dacă n-aș fi primit acea scrisoare, aș fi trăit mai fericită în minciună? Sau e mai bine să știi adevărul, chiar dacă te sfâșie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?