Umbra celeilalte femei: Povestea unei încrederi sfâșiate

— Ioana, nu mai insista, ți-am spus că am avut ședință!
Vocea lui Dănuț răsună rece, aproape străină, în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Farfuriile rămân nespălate pe masă, iar eu mă agăț de marginea chiuvetei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Miroase a cafea rece și a minciuni vechi.
— Și totuși, de ce ai venit abia la două noaptea? întreb încet, cu glasul tremurând.
El oftează, își aruncă geaca pe scaun și evită să mă privească.
— Nu mai pot cu întrebările astea! Ai devenit obositoare, Ioana.

În acea clipă, simt cum ceva se rupe definitiv în mine. Nu e prima dată când vine târziu, dar de data asta nu mai pot ignora șoaptele vecinelor: „L-am văzut cu o blondă, Ioana. A intrat cu ea în bloc când tu erai la serviciu.” M-am prefăcut că nu aud, că nu văd, că nu simt cum se prăbușește tot ce am construit împreună în cei doisprezece ani de căsnicie.

Mă retrag în dormitor și mă prăbușesc pe pat. Telefonul vibrează — un mesaj de la mama: „Ești bine, fata mea? Ai grijă de tine.” Nu pot să-i spun adevărul. Nici ei, nici fiicei mele de opt ani, Mara, care doarme liniștită în camera ei roz. Cum să-i explic unui copil că tata nu mai e același?

A doua zi dimineață, Dănuț pleacă devreme. Îl aud cum trântește ușa și simt un gol în stomac. Mă uit la poza noastră de la nuntă — eu în rochie albă, el zâmbind larg. Unde s-a dus omul acela? Unde s-a pierdut dragostea noastră?

La serviciu nu mă pot concentra. Colega mea, Camelia, mă întreabă dacă sunt bine.
— Ai cearcăne mari, Ioana. Ce s-a întâmplat?
Ezit o clipă, apoi îi spun adevărul. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le mai pot opri.
— Cred că Dănuț mă înșală.
Camelia oftează și mă ia de mână.
— Nu meriți asta. Dar trebuie să afli adevărul. Să nu te lași mințită.

În acea seară, când Dănuț ajunge acasă, îl aștept în sufragerie. Mara desenează la masa din colț.
— Trebuie să vorbim, spun hotărât.
El se uită la mine iritat.
— Despre ce?
— Despre noi. Despre tine și… altcineva.
Se face liniște. Mara ridică ochii spre noi.
— Mami, ce se întâmplă?
Îi zâmbesc forțat.
— Nimic, iubita mea. Du-te și spală-te pe mâini pentru cină.
Când rămânem singuri, îl privesc direct în ochi.
— Spune-mi adevărul. E cineva?
Dănuț oftează adânc și evită privirea mea.
— Ioana… nu e așa cum crezi tu.
— Atunci cum e? Am dreptul să știu!

Se lasă pe canapea și-și trece mâinile prin păr.
— E cineva la birou… Dar nu s-a întâmplat nimic serios. Doar… m-am simțit singur. Tu mereu ocupată cu Mara, cu serviciul…
Îmi simt inima zdrobită. Îmi vine să țip: „Și eu m-am simțit singură! Dar nu am fugit la alt bărbat!”

Trec zile întregi în care ne evităm ca doi străini sub același acoperiș. Mara simte tensiunea și începe să plângă din orice. Mama mă sună zilnic:
— Ioana, nu lăsa să te calce în picioare! Gândește-te la tine!
Dar cum să mă gândesc la mine când tot ce am făcut a fost pentru familie?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, îl găsesc din nou absent. Îl urmăresc fără să vreau cu privirea când vorbește la telefon pe hol:
— Da… nu pot acum… te sun eu mai târziu.
Când mă vede, se oprește brusc.
— Cu cine vorbeai?
— Cu un coleg.
Minte fără să clipească.

Încep să-l urmăresc pe Facebook, îi verific telefonul când doarme. Mă simt mizerabil — o femeie disperată care-și pierde demnitatea încercând să salveze ceva ce nu mai există. Găsesc mesaje cu o anume „Roxana”. Fluturi roz și inimioare. Mă prăbușesc pe podeaua băii și plâng până nu mai am lacrimi.

Într-o duminică dimineață, Mara vine lângă mine în pat și mă îmbrățișează strâns.
— Mami, te iubesc mult! Să nu fii tristă…
O strâng la piept și simt că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Îl confrunt din nou pe Dănuț:
— Vreau să divorțăm.
Se uită la mine șocat.
— Ioana… Nu cred că vrei asta cu adevărat!
— Ba da! Nu mai pot trăi așa!

Urmează luni grele: avocați, discuții despre custodie, certuri interminabile despre apartament și bani. Mama mă sprijină cât poate; tata tace și oftează greu la fiecare vizită. Mara plânge des și mă întreabă dacă tata o mai iubește.

Într-o zi, după ce semnez actele de divorț, mă privesc în oglindă — am cearcăne adânci și riduri noi pe frunte. Dar ochii mei par mai limpezi ca niciodată. Am pierdut o familie, dar mi-am recâștigat libertatea și demnitatea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult sau dacă am cedat prea ușor. Dar apoi o văd pe Mara râzând din nou și știu că am ales ce era mai bun pentru noi două.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte aleg să tacă? Câte găsesc curajul să plece? Poate că răspunsul stă chiar aici — în puterea de a ne regăsi pe noi însene atunci când totul pare pierdut.