Mâine voi spune tot: Confesiunea unei nurori românce

— Irina, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! Ce fel de femeie ești tu?
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Lidia, răsună din bucătărie ca un clopot spart. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Mă uit la Radu, soțul meu, care stă pe canapea cu ochii în telefon, absent. Nu ridică privirea, nu spune nimic. Îmi vine să țip, să fug, să mă ascund undeva unde nu există reproșuri și priviri tăioase.

Dar rămân. Ca de fiecare dată.

Mă numesc Irina și de șapte ani trăiesc în casa părinților lui Radu, într-un apartament cu două camere dintr-un cartier vechi din Ploiești. Am venit aici cu visele mele mici, cu speranța că voi fi iubită și acceptată. Dar de la început, doamna Lidia m-a privit ca pe o intrusă. „Fetele de la țară nu știu să țină o casă”, mi-a spus în prima săptămână. Eu am zâmbit timid și am încercat să-i câștig încrederea. Am spălat, am gătit, am făcut curat până la epuizare.

În fiecare zi, mă trezesc la 5 dimineața ca să pregătesc cafeaua și micul dejun pentru toți. Soacra mea inspectează totul cu ochi critici: „Nu ai șters bine praful de pe mobilă”, „Ciorba e prea acră”, „Rufele nu sunt întinse cum trebuie”. Radu nu intervine niciodată. Când încerc să-i spun cât de greu îmi este, oftează și îmi răspunde: „Las-o, Irina, așa e mama. Nu te mai consuma.”

Uneori mă întreb dacă mai sunt eu însămi sau doar o umbră care se mișcă prin casă după reguli străine. Prietenele mele s-au îndepărtat; nu mai am timp de ele. Mama mă sună rar, iar când o face, îi spun mereu că sunt bine. Nu vreau să o îngrijorez.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele, am intrat în dormitorul nostru mic și întunecos. Radu era deja în pat, cu spatele la mine.

— Radu, putem vorbi?

— Acum? Sunt obosit.

— E important… Simt că nu mai pot. Mama ta…

— Irina, te rog! Nu începe iar. Dacă nu-ți convine, du-te la tine acasă!

M-am prăbușit pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am simțit mică, invizibilă, ca un obiect mutat dintr-un colț în altul al casei.

A doua zi dimineață, doamna Lidia a intrat peste mine în bucătărie.

— Să nu uiți să mergi la piață! Și vezi să nu iei iar roșii stricate ca data trecută!

Am ieșit pe ușă cu sacoșa goală și sufletul plin de revoltă. Pe drum spre piață, m-am oprit pe o bancă și am privit oamenii care treceau grăbiți. O femeie cu un copil de mână râdea zgomotos. Mi-am dat seama că nu mai știu când am râs ultima dată cu poftă.

În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să scriu într-un caiet tot ce simt: frica, furia, neputința. Seara, când toți dormeau, citeam paginile scrise și plângeam în șoaptă.

Au trecut luni de zile așa. Într-o noapte, am visat că fug din casă desculță, alergând prin ploaie spre casa părinților mei. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește. Atunci am știut: nu mai pot trăi așa.

Într-o duminică dimineață, când toți erau la masă, am prins curaj.

— Vreau să vorbim.

Doamna Lidia s-a uitat la mine peste ochelari.

— Ce-ai pățit iar?

— Nu mai pot trăi așa. Nu sunt servitoarea nimănui! Am nevoie de respect și de sprijin!

Radu a ridicat din umeri.

— Dacă nu-ți convine…

— Nu-mi convine! Și dacă nu se schimbă nimic, plec!

A fost pentru prima dată când vocea mea a sunat clar și hotărât. Soacra mea a început să țipe că sunt nerecunoscătoare, că i-am distrus familia. Radu s-a ridicat nervos și a trântit ușa după el.

Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Dar pentru prima dată după ani de zile m-am simțit vie.

În acea seară mi-am făcut bagajul și am plecat la părinții mei. Mama m-a strâns în brațe fără să pună întrebări. Tata a oftat adânc și mi-a spus doar atât: „Bine ai venit acasă.”

Au trecut câteva luni de atunci. Radu m-a sunat de câteva ori, dar nu i-am răspuns. Doamna Lidia a trimis vecini să mă convingă să mă întorc. Dar eu nu mai sunt aceeași Irina care tăcea și înghițea orice umilință.

Acum lucrez la o cofetărie micuță din oraș și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încă mă doare trecutul, încă mă trezesc uneori noaptea cu teamă. Dar știu că am făcut ceea ce trebuia pentru mine.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai trăiesc încă sub teroarea unei soacre sau sub indiferența unui soț? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?