Între datorii și limite: Povestea unei mame din București

— Ioana, nu poți să ai grijă și de copiii lui Sorina azi? Te rog, doar azi, că ea are o ședință importantă la serviciu! vocea lui Radu răsună din pragul ușii, în timp ce încerc să-mi liniștesc băiețelul care plânge neconsolat în pătuț.

Mă opresc din legănat și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când mi se cere asta. De când sunt în concediu de creștere a copilului, toată lumea pare să creadă că timpul meu nu mai contează, că rolul meu e să fiu mereu disponibilă pentru oricine are nevoie. Privesc spre Radu, încercând să-mi adun cuvintele.

— Radu, nu pot. Sunt epuizată. N-am dormit aproape deloc azi-noapte, iar Vlad are febră. Nu mă pot ocupa și de Mara și de Darius acum.

El oftează zgomotos, semn că nu-i convine răspunsul meu.

— Ioana, ești acasă toată ziua! Ce mare lucru să mai supraveghezi doi copii? Sorina nu are pe cine altcineva să lase copiii…

Mă simt vinovată. Întotdeauna mă simt vinovată când spun „nu”. Dar de data asta nu pot ceda. Vlad începe iar să plângă, iar eu simt cum lacrimile îmi urcă în ochi. Mă simt prinsă între datoria față de familie și nevoia mea disperată de odihnă și liniște.

În mintea mea se derulează rapid toate momentele din ultimele luni: zilele în care am stat cu copiii surorii lui Radu, serile în care am gătit pentru toată familia extinsă, weekendurile în care am fost „gazda perfectă” pentru musafiri neanunțați. Toți par să creadă că rolul meu de mamă mă face automat responsabilă pentru toți copiii din familie.

— Nu e corect… — șoptesc mai mult pentru mine.

Radu mă privește cu o privire amestecată de dezamăgire și reproș.

— Bine, atunci o sun eu pe Sorina să-i spun că nu poți. Dar să știi că nu e frumos ce faci…

Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice oboseală fizică. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îl aud pe Vlad tușind și mă grăbesc la el. Îl iau în brațe și îi simt trupul fierbinte lipit de pieptul meu. În timp ce-l legăn, lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

În acea clipă, realizez cât de singură mă simt. Mama mea e la țară, la 300 km distanță. Prietenele mele lucrează sau sunt la rândul lor copleșite de propriile familii. Nu am pe cine să mă bazez decât pe mine însămi.

Telefonul sună. E Sorina.

— Ioana, te rog din suflet! Am nevoie doar de două ore! Mara are teme la matematică și Darius trebuie supravegheat la joacă… Nu știu pe cine altcineva să rog!

Îi aud disperarea în voce și simt cum cedez din nou.

— Bine, Sorina… adu-i.

Închid telefonul și mă prăbușesc pe canapea. Vlad adoarme în brațele mele, iar eu rămân cu privirea pierdută pe tavan. Mă întreb când am uitat să spun „nu” fără să mă simt vinovată. Când a devenit viața mea un șir nesfârșit de compromisuri?

La prânz, Mara și Darius intră val-vârtej în apartament. Mara își aruncă ghiozdanul pe jos și începe să se plângă că nu vrea să facă teme. Darius aleargă prin casă, trântind uși și râzând zgomotos. Vlad se trezește speriat și începe iar să plângă.

Încerc să le împac pe toți: îi dau Mariei o gustare, îl rog pe Darius să fie mai liniștit, îl legăn pe Vlad. Simt cum mă sufoc între cerințele lor, între așteptările tuturor.

— Ioana, unde e acuarelele? — strigă Mara din sufragerie.
— Ioanaaa, Darius mi-a luat mașinuța! — urlă Vlad cât poate.

Mâinile îmi tremură când încerc să pun masa. Mă uit la ceas: mai sunt încă o oră și jumătate până vine Sorina. O oră și jumătate în care trebuie să fiu mamă pentru trei copii, bucătăreasă, arbitru și psiholog.

Când Sorina apare la ușă, zâmbind recunoscătoare dar obosită, simt un val de ușurare amestecat cu resentiment.

— Mulțumesc mult, Ioana! Nu știu ce m-aș face fără tine!

Zâmbesc forțat și dau din cap. Închid ușa după ei și mă las să cad pe podea. Vlad plânge din nou. Eu plâng cu el.

Seara, când Radu se întoarce acasă, găsește casa vraiște și pe mine cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat?

Îl privesc lung. Pentru prima dată după mult timp îi spun adevărul:

— Sunt obosită. Nu mai pot. Simt că nu mai exist ca persoană — doar ca „mamă” pentru toți copiii familiei tale.

Radu tace câteva secunde. Pare surprins.

— Dar… credeam că te bucuri să fii cu copiii…

— Da, dar nu așa! Nu când nimeni nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau! Nu când toată lumea presupune că timpul meu nu valorează nimic!

În acea seară nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la toate femeile din jurul meu care trec prin același lucru: mame care se sacrifică fără ca cineva să le mulțumească sau măcar să le întrebe dacă sunt bine.

A doua zi dimineață, înainte ca Radu să plece la serviciu, îi spun:

— De azi înainte vreau să stabilim niște limite clare. Nu mai pot fi „bona gratuită” pentru toată familia doar pentru că sunt acasă cu Vlad.

Radu pare derutat dar dă din cap încet.

Nu știu dacă va fi ușor sau dacă voi reuși mereu să-mi apăr limitele. Dar știu că trebuie să încerc — pentru mine și pentru Vlad.

Oare câte dintre noi au curajul să spună „nu” fără teamă? Oare cât timp vom mai lăsa vina să ne conducă viețile?