Întoarcerea părinților: Povestea unei fiice alungate și a unei mame regăsite

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ți-ai ruinat viața! Ți-ai ruinat și viitorul nostru!
Vocea mamei răsuna încă în mintea mea, chiar dacă au trecut zece ani de atunci. Țin minte perfect: era o seară de noiembrie, ploua cu găleata, iar eu tremuram pe holul apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu testul de sarcină ascuns în buzunar. Tata stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca pe un străin.

— Irina, nu ai ce căuta aici dacă nu vrei să faci ce-ți spunem noi! a spus el, cu vocea rece ca gheața.

Am ieșit din casă cu lacrimile șiroind pe obraji, cu rucsacul în spate și cu inima sfâșiată. Nu aveam decât șaptesprezece ani și tot ce știam era că nu pot renunța la copilul meu. Matei, iubitul meu de atunci, m-a primit la el acasă fără să clipească. Părinții lui nu au fost încântați, dar nu m-au dat afară. Am dormit pe o saltea veche, într-o cameră mică, cu pereți subțiri prin care se auzeau certurile lor despre „fata aia care a venit cu burta la gură”.

Au urmat luni grele. Am renunțat la liceu, iar Matei s-a angajat la un service auto. Eu am lucrat ca vânzătoare la o patiserie din cartier. Când s-a născut Mara, am simțit pentru prima dată că viața mea are sens. Era micuță, cu ochii mari și negri, și plângea încet, ca și cum ar fi știut că nu trebuie să deranjeze prea mult. În fiecare noapte mă rugam să nu-i lipsească nimic, să nu simtă vreodată ce am simțit eu: respingere.

Anii au trecut greu. Am reușit să termin liceul la seral, iar Matei a avansat la service. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, dar era a noastră. Mara a crescut frumos, deșteaptă și curioasă. În fiecare zi mă uitam la ea și mă întrebam dacă ar trebui să-i spun vreodată adevărul despre bunicii ei.

Într-o dimineață de aprilie, când Mara avea deja nouă ani și mergea la școală, am auzit soneria insistentă la ușă. Am deschis fără să mă uit pe vizor și aproape am scăpat cana de cafea din mână: în fața mea stăteau mama și tata. Îmbătrâniți, cu ochii roșii de plâns.

— Irina… te rog… putem intra? a șoptit mama.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știam dacă să urlu sau să fug. Mara a venit curioasă din camera ei.

— Cine sunt oamenii aceștia, mami?

M-am uitat la părinții mei și am văzut pentru prima dată regretul adevărat în ochii lor.

— Suntem… bunicii tăi, draga mea, a spus tata cu voce tremurată.

Mara s-a uitat la mine nedumerită. Eu am rămas blocată între două lumi: cea în care eram copilul lor și cea în care eram mama Mariei.

Au urmat ore lungi de discuții. Mama plângea continuu.

— Am greșit enorm… Nu am dormit nopți întregi gândindu-mă la tine. Am fost orbiți de rușine și de ce va zice lumea… Dar tu ești copilul nostru!

Tata încerca să pară puternic, dar vocea îi tremura.

— Am fost niște lași. Ne-am gândit doar la noi…

M-am uitat la ei și am simțit furia veche clocotind în mine.

— Zece ani! Zece ani nu v-ați interesat dacă trăiesc sau mor! Când am avut nevoie de voi cel mai mult… m-ați aruncat ca pe un gunoi!

Mama s-a prăbușit pe canapea.

— Nu există zi să nu regretăm… Dar te rugăm… lasă-ne să fim parte din viața ta și a Marei…

Matei a venit acasă mai devreme și i-a găsit acolo. S-a uitat la mine întrebător.

— Ce vrei să faci? a întrebat el încet.

Nu știam ce să răspund. O parte din mine voia să le trântească ușa în nas, să-i facă să simtă durerea pe care mi-au provocat-o. Dar alta… aceeași parte care încă mai visa uneori că mama mă strigă la masă sau că tata mă ia de mână când traversăm strada… voia să-i ierte.

În zilele următoare au tot venit. Au adus jucării pentru Mara, dulciuri, flori pentru mine. Au încercat să recupereze timpul pierdut cu povești despre copilăria mea, cu poze vechi și promisiuni că vor fi acolo de acum înainte.

Dar rana era adâncă. Într-o seară, după ce Mara a adormit, am stat cu Matei pe balcon.

— Dacă îi ierți… nu înseamnă că uiți ce-au făcut, mi-a spus el blând.

— Dar dacă nu-i iert… oare nu devin ca ei? Să-mi resping părinții cum m-au respins ei pe mine?

Nu am găsit răspunsul atunci. Nici acum nu-l am pe deplin. Am început să-i las încet-încet în viața noastră, dar cu limite clare. Mara îi place pe bunici — sunt blânzi cu ea, încearcă să recupereze tot ce au pierdut. Eu încă mă lupt cu demonii mei: frica de a fi din nou abandonată, furia că nu am avut parte de sprijin când aveam nevoie cel mai mult.

Uneori mă întreb dacă iertarea e posibilă cu adevărat sau dacă doar învățăm să trăim cu cicatricile trecutului. Oare cât de mult putem schimba ceea ce suntem prin alegerile pe care le facem? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?