Când familia bate la ușă: O duminică la părinți

— Vlad, să nu uiți să vii la prânz, da? Vin și unchiul Radu cu mătușa Lenuța. Mama mă sunase de două ori deja, iar tonul ei nu lăsa loc de interpretări. Nu era o invitație, era o poruncă. Am oftat adânc, privind pe geam la blocurile cenușii care mă apăsau ca niște ziduri de beton. De fiecare dată când trebuia să merg acasă, stomacul mi se strângea ca un pumn.

Am ajuns la ai mei cu câteva minute înainte de ora stabilită. Ușa s-a deschis brusc, iar mama m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat. — Ce bine că ai venit, Vlad! Ajută-mă cu masa, te rog! Am lăsat geaca pe cuier și am intrat în bucătărie. Mirosul de sarmale și cozonac era familiar, dar nu reușea să-mi alunge neliniștea.

— Ai văzut că a venit și Irina? a spus mama, aruncând o privire spre sora mea care stătea cu ochii în telefon, pe canapea. Irina nici nu s-a uitat la mine. Între noi era un zid invizibil, ridicat încă din copilărie, când părinții ne comparau mereu: „Uite ce note bune are Irina! Vlad, tu de ce nu poți fi ca ea?”. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o linie subțire.

Tata stătea la masă, răsfoind ziarul. Nu a spus nimic când am intrat. Niciodată nu spunea prea multe. Când eram mic, tăcerea lui mă speria. Acum mă enerva.

— Vlad, adu tu farfuriile! a strigat mama din bucătărie. — Da, mamă, am răspuns automat.

Când au sosit unchiul Radu și mătușa Lenuța, atmosfera s-a schimbat brusc. Toată lumea a început să vorbească tare, să râdă forțat. Mama le turna vin în pahare și le povestea cât de bine îi merge Irinei la serviciu. — Vlad lucrează și el la o firmă de IT, dar Irina… Irina e șefă de departament! Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Mereu același scenariu: eu, băiatul care nu e niciodată destul.

La masă, discuțiile au devenit tot mai apăsătoare. — Vlad, tu când ai de gând să-ți găsești pe cineva? Să te însori, să faci și tu un copil? Mătușa Lenuța m-a privit insistent peste ochelari. — Nu știu, mătușă… încă nu am găsit persoana potrivită, am bâiguit eu.

Irina a râs scurt. — Vlad e prea ocupat cu calculatorul lui ca să iasă din casă! Toată lumea a râs. M-am simțit mic, invizibil. Am vrut să mă ridic și să plec. Dar ceva m-a ținut pe loc.

— Poate că Vlad are alte priorități acum, a spus tata brusc. Toți au tăcut pentru o clipă. Era pentru prima dată când tata mă apăra în fața familiei. Am ridicat privirea spre el, dar ochii lui erau tot în ziar.

După masă, mama m-a tras deoparte în bucătărie. — Vlad, de ce nu poți fi și tu mai deschis? De ce nu vorbești cu Irina? Sunteți frați! Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Mamă, mereu m-ai comparat cu ea! Mereu am simțit că nu sunt destul pentru voi! am izbucnit eu. Mama a rămas blocată pentru o clipă.

— Nu e adevărat… doar am vrut să vă motivez pe amândoi…

— Nu m-ai motivat! M-ai făcut să mă simt străin în propria familie!

Irina a intrat atunci în bucătărie și ne-a privit pe amândoi. — Vlad… nici eu nu m-am simțit mereu bine cu toate astea. Crezi că mie mi-a fost ușor să fiu mereu „exemplul”? S-a lăsat o liniște grea între noi.

— Poate ar trebui să încercăm să fim doar frați, fără comparații… am spus eu încet.

Mama s-a șters la ochi cu colțul șorțului. — Îmi pare rău dacă v-am rănit…

Am ieșit pe balcon să iau aer. Tata a venit după mine.

— Vlad… știu că n-am fost cel mai bun tată. N-am știut cum să vorbesc cu voi… Eu așa am fost crescut: bărbații nu vorbesc despre sentimente. Dar te văd… și sunt mândru de tine.

Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că pot respira liber în casa părinților mei. Poate că nu vom repara totul peste noapte. Poate că rănile copilăriei nu se vindecă ușor. Dar pentru prima dată am avut curajul să spun ce simt.

M-am uitat la familia mea: imperfectă, zgomotoasă, plină de cicatrici invizibile. Și m-am întrebat: Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi acceptați exact așa cum suntem? Câți avem curajul să spunem adevărul nostru celor dragi?