Parfumul Trădării

— Nu înțeleg de ce ai nevoie de atâtea cămăși noi, Radu. Parcă niciodată nu te-a interesat moda, îi spun într-o seară, privind sacoșele cu etichete lucioase pe care le adusese acasă.

Radu oftează, evitându-mi privirea. — E doar o schimbare. Vreau să arăt mai bine, să mă simt mai bine. N-ai zis mereu că ar trebui să avem mai multă grijă de noi?

Îl privesc atent, încercând să-mi reprim neliniștea care îmi strânge pieptul. Da, am spus asta de multe ori. Dar niciodată nu l-am văzut atât de preocupat de imaginea lui. De câteva luni, totul la el s-a schimbat: hainele, parfumul scump pe care nu l-ar fi cumpărat niciodată înainte, mersul la sală de trei ori pe săptămână, dieta strictă. Am vrut să cred că e doar o criză a vârstei mijlocii. La urma urmei, și bărbații trec prin asta, nu?

Dar ceva nu se leagă. Într-o seară, când intru în dormitor, îl găsesc pe Radu cu telefonul în mână, zâmbind larg la ecran. Când mă vede, tresare și își pune telefonul rapid în buzunar.

— Cu cine vorbeai? întreb încercând să par calmă.

— Cu Mihai, de la serviciu. Discutam despre proiectul nou.

Îl privesc fix. Nu e un mincinos bun. Întotdeauna i se mișcă colțul gurii când minte. Dar nu spun nimic. Îmi spun că exagerez. Poate chiar vorbea cu Mihai.

A doua zi dimineață, găsesc pe noptieră o cutie mică de bijuterii. O deschid cu mâinile tremurânde: o brățară subțire de argint, cu un pandantiv în formă de inimă. Nu e stilul meu. Niciodată nu mi-au plăcut bijuteriile delicate. Îmi amintesc că luna viitoare e ziua colegei lui noi, Irina. O fi pentru ea? Gândul mă lovește ca un pumn în stomac.

Încep să fiu atentă la detalii: mesajele pe care le primește târziu în noapte și la care răspunde în șoaptă, ieșirile tot mai dese „cu băieții”, parfumul care persistă pe hainele lui când vine acasă târziu. Într-o seară, când îl întreb direct:

— Radu, e ceva ce ar trebui să știu?

Se uită la mine lung, apoi zâmbește forțat:

— Nu știu la ce te referi.

— La faptul că nu mai știu cine ești.

Se ridică brusc și pleacă din cameră fără să spună nimic. Mă prăbușesc pe pat și plâng în tăcere.

În zilele următoare devin o umbră prin casă. Îmi fac treburile mecanic, mă ocup de copii, dar gândurile mă macină. Seara târziu, când toată lumea doarme, deschid laptopul și caut semnele infidelității pe forumuri pentru femei. Mă regăsesc în fiecare poveste.

Într-o duminică dimineață, când Radu face duș, îi verific telefonul. Inima îmi bate nebunește. Găsesc conversații cu Irina: mesaje dulci, poze cu inimi și promisiuni șoptite. Totul devine clar ca lumina zilei.

Când iese din baie, îl aștept în bucătărie.

— Am văzut mesajele cu Irina.

Radu se oprește în prag și rămâne nemișcat câteva secunde. Apoi oftează adânc.

— Îmi pare rău… Nu am vrut să te rănesc.

— Atunci de ce ai făcut-o? strig printre lacrimi.

— Nu știu… M-am simțit bătrân, invizibil… Irina m-a făcut să mă simt din nou viu.

Mă uit la el și nu-l mai recunosc. Bărbatul cu care am împărțit douăzeci și cinci de ani din viața mea nu mai există. În locul lui stă un străin care își caută tinerețea pierdută în brațele altei femei.

Copiii simt tensiunea din casă. Maria mă întreabă într-o seară:

— Mama, tu și tata vă certați?

Îi zâmbesc forțat și îi spun că totul va fi bine. Dar știu că nu va mai fi niciodată la fel.

În următoarele săptămâni încercăm să vorbim, să reparăm ceva ce pare iremediabil stricat. Radu promite că va rupe legătura cu Irina, dar nu-l cred. Îl văd cum se uită la telefon când crede că nu-l observ.

Într-o zi, după ce copiii pleacă la școală, îi spun:

— Nu mai pot trăi așa. Dacă vrei să fii cu ea, du-te. Dar nu mă mai minți.

Radu pleacă fără să spună nimic. Casa devine brusc prea mare și prea goală.

Trec luni până reușesc să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Merg la psiholog, vorbesc cu prietenele mele care au trecut prin același coșmar tăcut al trădării conjugale. Învăț încet să mă pun pe mine pe primul loc.

Într-o seară stau singură pe balcon și privesc luminile orașului. Mă întreb dacă a meritat vreodată să iert atâtea lucruri doar de dragul aparențelor sau al copiilor.

Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să spună stop? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?