Salariul meu, secretul meu: Povestea unei alegeri între adevăr și liniște

— Nu înțeleg de ce nu-mi spui cât câștigi, Irina! Ce ai de ascuns? vocea lui Rareș răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece.

Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Îl priveam, dar nu-l vedeam cu adevărat. În mintea mea, se derulau toate momentele în care tăcerea mea fusese singura armă împotriva furtunii din casa noastră. Știam că dacă i-aș fi spus adevărul — că salariul meu era dublu față de al lui — ar fi fost ca și cum i-aș fi dat o palmă peste orgoliu. Și nu era doar el. Mama lui, doamna Viorica, avea mereu grijă să-mi amintească: „Bărbatul trebuie să fie stâlpul casei, Irina. Nu-l umili!”

— Nu e vorba de ascuns, Rareș. E vorba de liniște. De ce trebuie să conteze atât de mult?

— Pentru că suntem o familie! Pentru că nu vreau să mă simt mai puțin bărbat în casa mea!

Am oftat adânc. În fiecare seară, discuția asta revenea ca un refren obosit. De când primisem promovarea la firma de consultanță, Rareș devenise tot mai iritat. Nu mai era bărbatul blând care mă cucerise cu poezii la începutul relației. Acum era mereu în gardă, mereu gata să se apere de o amenințare invizibilă.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama lui a aruncat săgeata:

— Irina, tu ai grijă să nu uiți cine e capul familiei. Femeia trebuie să știe când să tacă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama mea fusese croitoreasă, crescuse singură doi copii după ce tata ne părăsise. Îmi spusese mereu: „Să nu depinzi niciodată de un bărbat. Să ai mereu banii tăi.”

În acea seară, după ce Rareș a plecat la o bere cu prietenii, am deschis laptopul și am privit extrasul de cont. Salariul nou era acolo, cifrele reci și impersonale. Am simțit un val de vinovăție, dar și o liniște ciudată. Banii aceia erau ai mei. Munca mea. Libertatea mea.

Seara următoare, Rareș a venit acasă cu ochii roșii și mirosind a alcool.

— Toți prietenii mei știu cât câștigă nevestele lor! Numai tu faci pe misterioasa! Ce ascunzi? Ai pe altcineva?

A izbucnit un scandal monstruos. Am urlat unul la altul până târziu în noapte. Vecinii băteau în țevi. La final, am adormit plângând pe canapea.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Nu pot trăi cu o femeie care mă minte.”

Am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Zilele au trecut greu. Mama m-a sunat zilnic:

— Irina, nu plânge pentru un bărbat care nu știe să te aprecieze! Ai muncit pentru tot ce ai.

Dar vocea doamnei Viorica răsuna încă în mintea mea:

— O femeie trebuie să știe când să cedeze.

La serviciu, colegele mă priveau cu compasiune sau curiozitate. Una dintre ele, Ramona, mi-a spus într-o pauză:

— Știi câte femei ascund cât câștigă? E o formă de supraviețuire. Dar tot noi plătim prețul.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga m-a întrebat:

— Ce ai fi pierdut dacă îi spuneai adevărul?

— Poate liniștea din casă… Poate respectul lui… Poate pe mine însămi.

Într-o seară ploioasă, Rareș a venit la ușa mea. Avea ochii obosiți și barba crescută.

— Irina… Mi-e dor de tine. Putem să încercăm din nou?

L-am privit lung. În sufletul meu era un război între dorința de a-l ierta și nevoia de a mă proteja.

— Rareș, eu nu mai pot trăi cu frica asta că orice succes al meu e o amenințare pentru tine. Eu vreau să fiu partenerul tău, nu rivala ta.

A plecat fără să spună nimic. Ușa s-a închis încet după el.

Acum stau singură în apartament și ascult ploaia bătând în geamuri. Am liniște, dar uneori mă apasă tăcerea. Mă gândesc la toate femeile care își ascund succesul ca să nu rănească orgoliul cuiva drag.

Oare sinceritatea merită întotdeauna prețul? Sau uneori e mai bine să păstrezi pentru tine ceea ce te face puternică? Voi ce ați fi făcut în locul meu?