De ce nu mai vine bunica? Povestea unei tăceri care doare

— Mama, de ce nu mai vine bunica la noi? întrebă Ana, cu ochii mari și umezi, în timp ce-și strângea păpușa la piept. Era a șaptea dimineață la rând când auzeam aceeași întrebare, iar răspunsul îmi rămânea blocat în gât, ca un nod pe care nu-l puteam înghiți.

Mă numesc Ivana și, de șase luni, casa noastră s-a umplut de o tăcere grea. Bunica, adică mama soțului meu, Elena, locuiește la doar trei străzi distanță. Până nu demult, venea aproape zilnic: aducea plăcinte calde, îi învăța pe copii să coasă nasturi sau să facă gogoși. Acum, nu mai răspunde nici la telefon. Copiii întreabă mereu de ea, iar eu și Vlad, soțul meu, ne privim neputincioși peste ceașca de cafea, fiecare sperând că celălalt va găsi o explicație.

Totul a început într-o după-amiază de toamnă. Îmi amintesc perfect: ploua mărunt, iar eu eram obosită după o zi grea la serviciu. Elena venise pe neașteptate, cu o pungă de mere din grădina ei. În bucătărie mirosea a scorțișoară și a ploaie. Copiii țipau prin casă, iar eu încercam să termin un raport pentru birou. Elena a început să-mi spună cum ar trebui să organizez dulapurile copiilor și să nu le mai dau voie să stea atât la televizor.

— Ivana, nu vreau să te superi, dar copiii au nevoie de reguli clare. Pe vremea mea…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Era a treia oară în acea săptămână când îmi spunea cum să-mi cresc copiii. Am răbufnit:

— Elena, te rog frumos! Sunt mama lor și știu ce fac! Nu mai am nevoie de sfaturi la fiecare pas!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Elena a lăsat pungile pe masă și a plecat fără un cuvânt. De atunci, n-a mai venit.

La început am crezut că e doar o supărare trecătoare. Dar zilele au trecut, apoi săptămânile. Am încercat să o sun, dar răspundea scurt sau deloc. Vlad a mers la ea într-o seară:

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce nu mai vii pe la noi?

Elena i-a răspuns cu voce stinsă:

— Poate că e mai bine așa. Nu vreau să deranjez.

Vlad s-a întors acasă abătut. Eu mă simțeam vinovată, dar și furioasă. De ce nu putea să înțeleagă că uneori am nevoie doar de liniște? De ce trebuia să se bage mereu?

Copiii au început să întrebe tot mai des:

— Mama, bunica e bolnavă?
— Nu, iubita mea, doar că… are și ea treabă.

Mințeam. Și minciuna asta mă rodea pe dinăuntru.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, Vlad mi-a spus:

— Ivana, trebuie să facem ceva. Ana plânge aproape în fiecare noapte după mama mea. Și eu îi simt lipsa.

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu ce să fac! Parcă orice aș spune sau aș face e greșit! M-am simțit sufocată de prezența ei, dar acum… casa e prea goală fără ea.

Vlad m-a luat în brațe.

— Poate ar trebui să mergi tu la ea. Să vorbiți ca două femei.

Am ezitat câteva zile. Mândria mă ținea pe loc. Dar într-o dimineață am luat inima în dinți și am bătut la ușa Elenei. Mi-a deschis încet, cu ochii roșii de plâns.

— Bună ziua… Pot să intru?

A dat din cap și m-a poftit în sufragerie. Pe masă era o fotografie cu copiii mei.

— Elena… îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci. Am fost obosită și nervoasă. Nu voiam să te rănesc.

A oftat adânc.

— Știu că nu e ușor să fii mamă. Dar nici mie nu mi-e ușor să fiu doar bunica care vine și pleacă. Am vrut doar să ajut…

Am stat amândouă pe canapea, fiecare cu lacrimile ei.

— Mi-e dor de copii… spuse ea încet.
— Și lor le e dor de tine…

Am vorbit mult în ziua aceea. Despre frici, despre greșeli, despre cât de greu e uneori să găsești echilibrul între ajutor și intruziune.

Când am ieșit din casa Elenei, simțeam că am lăsat acolo o parte din povara mea. Dar știam că drumul spre vindecare abia începe.

În seara aceea le-am spus copiilor:

— Bunica vă iubește foarte mult și va veni curând la noi.

Ana m-a privit cu ochii mari:

— Promiți?
— Promit.

Acum mă întreb: câte familii trăiesc aceeași tăcere care doare? Cât de greu ne este să recunoaștem că avem nevoie unii de alții și că uneori orgoliul ne ține captivi în suferință? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească înainte ca tăcerea să devină prea grea.