Casa mea, demnitatea mea: Lupta pentru un loc pe care să-l pot numi acasă

— Irina, nu vezi că nu știi nici măcar să faci o ciorbă ca lumea? Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna din bucătărie, iar eu, cu mâinile tremurânde pe lingura de lemn, încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica mâncarea, dar azi, parcă, durerea era mai adâncă. Poate pentru că știam că Mihai, soțul meu, era în sufragerie și nu spunea nimic.

Când m-am căsătorit cu Mihai, am crezut că am găsit în sfârșit omul cu care să construiesc un cămin. Ne-am mutat într-un apartament micuț din București, cu pereți subțiri și vise mari. Dar după ce tatăl lui Mihai s-a stins, doamna Viorica a venit să stea cu noi „temporar”. Au trecut doi ani de atunci.

La început am încercat să fiu răbdătoare. Îi cumpăram florile preferate, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară și îi găteam ce știa că-i place. Dar nimic nu era destul. „Pe vremea mea, femeile știau să țină casa”, îmi repeta mereu, cu privirea tăioasă. Într-o seară, după ce am spălat vasele și am strâns masa, am auzit-o spunându-i lui Mihai: — Nu știu ce-ai văzut la fata asta. E slabă, nu se descurcă. O să-ți pară rău.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în dormitor și am plâns în pernă, încercând să nu fac zgomot. Mihai a venit târziu, s-a așezat lângă mine și a oftat: — Irina, încearcă să o înțelegi. E greu pentru ea…

— Dar pentru mine nu e greu? am șoptit printre lacrimi. Nu merit și eu liniște în casa mea?

A doua zi dimineață, când am ieșit din cameră, doamna Viorica deja făcea ordine în dulapurile din bucătărie. — Am aranjat eu lucrurile cum trebuie, că tu nu te pricepi. Să nu mai umbli la ele.

Am simțit că nu mai am aer. M-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. La birou, colega mea, Raluca, m-a întrebat dacă sunt bine. Am ezitat să-i spun adevărul. Mi-era rușine că nu pot să-mi apăr teritoriul, că nu pot să fiu stăpână în propria casă.

Seara, Mihai a venit acasă obosit și tăcut. Am încercat să-i spun cât de greu îmi este, dar el a ridicat din umeri: — E mama… Ce vrei să fac?

Într-o sâmbătă dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica cotrobăind prin sertarele mele de lenjerie. — Caut niște prosoape curate! a spus sec. M-am simțit invadată, umilită. Am izbucnit: — Nu aveți dreptul să umblați prin lucrurile mele!

A urmat o ceartă cumplită. Mihai a venit între noi și a încercat să calmeze spiritele, dar totul s-a terminat cu mine trântind ușa dormitorului și ea plângând teatral în sufragerie.

În acea noapte am stat trează ore întregi. M-am întrebat dacă mai sunt eu însămi sau doar o umbră care se strecoară prin propria casă. M-am gândit la mama mea, la cât de mult s-a sacrificat pentru tata și la cât de mult a suferit în tăcere. Mi-am jurat că eu nu voi face la fel.

A doua zi i-am spus lui Mihai: — Trebuie să alegi: ori găsim o soluție pentru ca mama ta să stea altundeva, ori plec eu.

A rămas mut. Nu mă așteptam la un răspuns imediat, dar tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt. Au trecut zile în care abia ne-am vorbit.

La serviciu eram tot mai absentă. Raluca m-a tras deoparte: — Irina, nu poți trăi așa! Trebuie să te gândești la tine.

Într-o seară am ajuns acasă și am găsit-o pe doamna Viorica stând pe canapea cu valiza lângă ea. — Plec la sora mea la Ploiești pentru o vreme. Să văd dacă vă descurcați fără mine!

Am simțit un val de ușurare și vinovăție în același timp. Mihai era supărat și tăcut. În zilele următoare am încercat să reconstruim ceva între noi, dar rănile erau adânci.

După două luni, doamna Viorica s-a întors. De data asta am fost fermă: — Dacă vreți să stați aici, respectați intimitatea noastră! Nu mai accept să fiu tratată ca o străină.

Au urmat luni de tensiuni mocnite, discuții aprinse și încercări de compromisuri. Uneori mă întrebam dacă merită lupta asta sau dacă ar trebui să renunț la tot.

Astăzi încă locuim împreună, dar fiecare zi e o bătălie pentru spațiul meu, pentru demnitatea mea. Am învățat să spun „nu”, chiar dacă vocea îmi tremură uneori.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi își apără casa și sufletul în fața celor care ar trebui să le fie familie? Dacă ai fi în locul meu… ai lupta sau ai pleca?