Umbra trecutului peste casa visurilor mele

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să-i văd cum intră peste noi ca la ei acasă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea nebunește. Irina, fiica mea, stătea la masă, cu ochii în pământ, frământându-și mâinile.

— Mamă, te rog… nu vreau scandal. Știi cum e Mihai, nu vrea să-și supere părinții. Și copiii… copiii îi iubesc, chiar dacă uneori…

N-a terminat fraza. Am simțit cum mă sufoc. După douăzeci de ani de muncă în Germania, după nopți nedormite și dorul sfâșietor de casă, tot ce-mi dorisem era să-mi văd familia fericită. Să le ofer un acoperiș sigur, o curte unde nepoții să râdă în voie. Dar liniștea noastră era spulberată zi de zi de prezența apăsătoare a socrilor Irinei — domnul și doamna Popescu.

Îi vedeam cum vin fără să anunțe, cum deschid poarta larg și pășesc ca niște stăpâni pe moșie. Doamna Popescu își arunca privirea critică peste tot: „Ați pus iar florile astea urâte aici? Nu vezi că nu se potrivesc cu gardul?” sau „Copiii iar sunt desculți pe iarbă? O să răcească!”

Mihai, ginerele meu, încerca să fie mediator. Dar era prins între două lumi: loialitatea față de părinți și dragostea pentru Irina și copii. De fiecare dată când încercam să discutăm despre limite, el ridica din umeri: „Așa sunt ei, mamă. Nu-i putem schimba.”

Într-o duminică, când soarele abia răsărise, am auzit poarta scârțâind. M-am uitat pe geam: domnul Popescu își parca deja Dacia veche lângă gardul nostru nou vopsit. A intrat în curte fără să salute și a început să inspecteze pomii fructiferi.

— Ați tăiat greșit cireșul ăsta! O să se usuce! a strigat el către Mihai.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina a ieșit timidă din casă, cu Ana și Vlad de mână.

— Bunicule! Bunico! au alergat copiii spre ei, dar doamna Popescu i-a oprit brusc:

— Stați! Nu mă îmbrățișați cu mâinile murdare! Uitați-vă la voi!

Ana s-a oprit în loc și a început să plângă încet. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe.

— Ești perfectă așa cum ești, i-am șoptit la ureche.

În acea clipă am simțit furie și neputință. Cum puteam să-mi apăr nepoții de răutatea asta subtilă? Cum puteam să-i fac pe toți să înțeleagă că iubirea nu înseamnă control sau critică?

Seara, după ce socrii au plecat, am găsit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Mamă… nu mai pot. Simt că mă sufoc între voi toți. Mihai nu mă susține, iar copiii… îi văd cum se schimbă. Ana nu mai vrea să deseneze, Vlad se ascunde când vin bunicii.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă ea pe gresia rece.

— Irina, știi cât te iubesc. Am muncit toată viața pentru tine. Dar nu pot sta nepăsătoare când văd cum vă rănesc. Trebuie să punem limite.

— Și dacă Mihai nu vrea? Dacă pleacă?

Am tăcut. Frica ei era reală. În România încă se vorbește în șoaptă despre divorțuri sau despărțiri. Femeile încă poartă povara compromisului „pentru binele copiilor”. Dar eu știam că tăcerea nu vindecă nimic.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Mihai.

— Mihai, trebuie să vorbim serios. Copiii suferă. Irina suferă. Eu nu mai pot trăi așa.

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Ce vrei să fac? Să-mi dau părinții afară? S-au sacrificat pentru mine…

— Și eu m-am sacrificat pentru Irina! Dar nu-mi permit să-i fac rău!

A tăcut. Am simțit că zidurile casei mele visate se prăbușesc peste mine.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Ana a venit acasă cu ochii roșii:

— Bunica mi-a spus că sunt obraznică și că nu merit jucării noi…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Atunci am decis că trebuie să fac ceva.

Am chemat familia la masă și am vorbit deschis:

— De azi înainte, vă rog să anunțați înainte să veniți. Copiii au nevoie de spațiu și liniște. Dacă nu puteți respecta asta, vă rog să nu mai veniți deloc.

A fost scandal. Doamna Popescu a țipat că sunt o „străină” care vrea să-i ia copiii și nepoții. Domnul Popescu a trântit ușa. Mihai a plecat nervos la plimbare.

Irina a rămas lângă mine, tremurând.

— Mamă… dacă se destramă totul?

Am strâns-o la piept:

— Mai bine o familie mică și liniștită decât una mare și otrăvită.

Au urmat luni grele. Mihai s-a retras tot mai mult, dar copiii au început să zâmbească din nou. Ana a desenat o casă cu flori colorate și mi-a spus:

— Aici suntem fericiți.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată. Dar când îi văd pe copii râzând din nou, știu că merită orice sacrificiu.

Oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare câți copii cresc în umbra unor adulți care nu știu decât să rănească? Voi ce ați fi făcut în locul meu?