Între Datorie și Fericire: Povestea Unei Fiice și a Mamei Sale

— Nu pot, Irina. Nu pot să vin azi. Nici mâine. De fapt… cred că ar trebui să găsești pe altcineva să stea cu copiii.

Vocea mamei mele răsuna în telefon, calmă, dar hotărâtă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum furia și neputința se amestecă în mine ca un vârtej. Era luni dimineață, soțul meu, Radu, deja plecase la muncă, iar eu încercam să-mi îmbrac copiii pentru grădiniță, cu ochii pe ceas și cu mintea la ședința de la birou care urma să înceapă peste o oră.

— Mamă, nu înțelegi? Am nevoie de tine! Nu pot să mă descurc singură. Tu ai promis că după ce ieși la pensie mă vei ajuta cu copiii. Ce s-a schimbat?

A urmat o tăcere grea. O auzeam respirând adânc la celălalt capăt al firului.

— S-a schimbat că… vreau și eu să trăiesc, Irina. M-am înscris la cursuri de dans. Și… l-am cunoscut pe Doru. Vreau să petrec timp cu el. Să fac lucruri pentru mine.

Am izbucnit:

— Pentru tine? Dar eu? Dar copiii tăi? Nepoții tăi? Nu contează?

— Contează, dar nu pot să-mi sacrific tot timpul pentru voi. Am făcut-o destul, o viață întreagă.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Lacrimile mi-au țâșnit pe obraji, dar nu aveam timp de ele. Am tras-o pe Maria de mână, i-am pus geaca pe ea și l-am ridicat pe Vlad în brațe. În mintea mea răsunau cuvintele mamei: „Vreau și eu să trăiesc.”

În acea zi am întârziat la serviciu, copiii au plâns la grădiniță, iar eu am simțit că mă sufoc sub greutatea responsabilităților. Seara, când Radu a venit acasă, i-am povestit totul printre suspine.

— Poate are dreptate, Irina. Și ea are dreptul la fericire.

— Dar noi? Noi ce facem? Cine ne ajută?

Radu a ridicat din umeri. El nu fusese niciodată apropiat de mama mea. Pentru el, totul părea simplu: angajezi o bonă sau găsești o vecină dispusă să ajute. Dar eu nu voiam o străină în casa mea. Voiam pe mama.

Zilele au trecut greu. Mama mă suna rar și scurt. Îmi povestea despre excursii cu Doru, despre dansuri și seri la teatru. Eu îi răspundeam monosilabic, simțind cum distanța dintre noi crește cu fiecare conversație.

Într-o sâmbătă dimineață, am decis să merg la ea acasă. Copiii alergau prin parcarea blocului ei, iar eu urcam scările cu inima cât un purice. Am bătut la ușă și mi-a deschis Doru — un bărbat grizonat, cu ochi calzi și zâmbet larg.

— Bună ziua, Irina! Mariana e în bucătărie. Intrați!

Mama era radiantă. Purta o rochie colorată și râdea cu poftă la o glumă spusă de Doru.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Am ieșit pe balcon, unde aerul rece de martie ne-a tăiat respirația.

— Irina, știu că e greu pentru tine… dar nu mai pot fi mereu la dispoziția voastră. Am obosit să fiu doar „mama” sau „bunica”. Vreau să fiu Mariana.

— Dar eu nu pot fără tine! Nu vezi cât de greu îmi este?

Mama m-a privit lung.

— Știu că ți-e greu. Și mie mi-a fost greu când te creșteam singură după ce tatăl tău a plecat. Dar am supraviețuit. Și tu vei reuși. Trebuie doar să accepți că nu mai sunt aceeași femeie care trăia doar pentru alții.

Am izbucnit în plâns.

— Simt că mă abandonezi…

M-a luat în brațe strâns.

— Nu te abandonez. Sunt aici când ai nevoie de un sfat sau o vorbă bună. Dar nu mai pot fi bona voastră permanentă.

Am plecat acasă cu sufletul greu. În zilele următoare am început să caut soluții: am vorbit cu vecina de la trei, am pus anunțuri pentru bonă și am încercat să-mi organizez programul mai bine cu Radu.

Dar resentimentul nu dispărea. Mă uitam la pozele din copilărie: mama mereu prezentă la serbări, la lecții, la fiecare pas important din viața mea. De ce nu putea face același lucru pentru copiii mei?

Într-o seară, Maria m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai vine bunica la noi?

Am ezitat.

— Pentru că… bunica are nevoie de timp pentru ea acum.

Maria a dat din umeri și s-a întors la jucăriile ei. Pentru ea era simplu; pentru mine era sfâșietor.

Au trecut luni până când am reușit să accept că mama mea are dreptul la propria fericire. Am început să-i ascult poveștile despre Doru fără invidie sau supărare. Am realizat că sacrificiul nu trebuie să fie o povară transmisă din generație în generație.

Acum, când mă uit în oglindă și văd cearcănele de sub ochi și ridurile fine apărute prea devreme, mă întreb: oare voi avea curajul mamei mele atunci când va veni vremea mea? Oare voi putea spune „acum e rândul meu să trăiesc”? Sau voi rămâne prinsă între datorie și dorința de a fi fericită?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al mamei mele? Unde se termină sacrificiul și unde începe dreptul la fericire?