Exclusă de la nunta fiicei mele vitrege: Am fost vreodată parte din această familie?

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum adică nu sunt pe lista de invitați? Am crescut-o pe Mara ca pe copilul meu!
Vocea mea tremura, iar Ilinca, sora mea mai mică, mă privea cu milă peste ceașca de cafea. Era o dimineață de mai, iar soarele intra timid prin geamul bucătăriei mele din Ploiești. Telefonul vibra pe masă, dar nu era niciun mesaj de la Mara. Doar notificări banale.

— Caterina, poate e o greșeală… Poate nu s-au tipărit toate invitațiile încă, încerca Ilinca să mă liniștească.

Dar știam adevărul. Simțeam în oasele mele obosite că nu era nicio greșeală. Mara se mărita peste două săptămâni și eu, femeia care i-a legat șireturile la grădiniță, care i-a pansat genunchii juliți și i-a ținut capul în brațe când a avut primul ei eșec la liceu, nu eram invitată.

M-am ridicat brusc de la masă și am început să mă plimb prin bucătărie. Fiecare colț al casei îmi amintea de Mara: desenul ei cu „Mama” scris stângaci, fotografia de la serbarea clasei a patra, rochia ei preferată pe care am cusut-o la mașina veche Singer. Dar eu nu eram „mama”. Eram doar „Caterina”, soția tatălui ei, Mircea.

Mircea a intrat în viața mea când Mara avea șapte ani. Mama ei murise într-un accident de mașină, iar el era un bărbat frânt, cu un copil speriat. Am încercat să fiu blândă, să nu forțez lucrurile. I-am respectat doliul, i-am lăsat spațiu. Dar Mara m-a privit mereu cu o rezervă tăioasă.

— Nu ești mama mea! mi-a spus într-o seară, când avea zece ani și refuza să-și facă temele.

Am plâns atunci în baie, fără să mă audă nimeni. Dar nu m-am dat bătută. Am mers la ședințe cu părinții, am gătit ce-i plăcea, am stat nopți întregi lângă ea când avea febră. Mircea era mereu la muncă sau prea obosit ca să observe tensiunile dintre noi.

Anii au trecut. Mara a crescut, s-a transformat într-o adolescentă rebelă și apoi într-o tânără frumoasă și ambițioasă. Între noi era mereu un zid invizibil. Când a intrat la facultate în București, am simțit că se rupe ceva definitiv.

— O să vin acasă doar de Crăciun, mi-a spus într-o toamnă ploioasă.

— Te aștept cu drag, i-am răspuns, încercând să ascund nodul din gât.

Mircea nu vorbea niciodată despre fosta lui soție. Poate că nici el nu m-a văzut vreodată ca pe o mamă pentru Mara. Poate eram doar femeia care îi făcea viața mai ușoară.

În ziua aceea, după ce am aflat că nu sunt invitată la nuntă, am sunat-o pe Mara. Mi-a răspuns după câteva secunde.

— Bună, Caterina.

— Bună, Mara… Am auzit că te măriți. Felicitări!

— Mulțumesc…

— Voiam doar să întreb dacă… dacă ai uitat să-mi trimiți invitația sau…

A urmat o tăcere grea.

— Nu am uitat. E… complicat. Tata vine singur. Nu vreau să fie tensiuni cu familia lui Radu.

— Tensiuni? Ce tensiuni? Mara, eu te-am crescut! Am fost lângă tine când nimeni altcineva nu era!

— Știu… Dar nu e același lucru. Mama lui Radu e foarte tradiționalistă și… Nu vreau discuții.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Deci toată viața mea aici nu a contat? Tot ce am făcut pentru tine?

— Nu e vorba despre tine… E despre mine și despre cum vreau să fie ziua asta.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil părăsit. Ilinca m-a găsit acolo și m-a ținut în brațe până s-a lăsat seara.

În zilele care au urmat, Mircea a încercat să mă consoleze:

— E decizia ei… E mare acum. Poate într-o zi va înțelege ce ai făcut pentru ea.

Dar eu știam că rana asta nu se va vindeca ușor. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva: poate am fost prea insistentă sau prea distantă; poate ar fi trebuit să-i spun mai des că o iubesc sau poate ar fi trebuit să-i las mai mult spațiu.

În noaptea nunții ei, am stat singură în bucătărie și am privit vechiul album cu poze. Am găsit o fotografie cu mine și Mara la mare, râzând cu gura până la urechi. Atunci am simțit că am avut totuși momentele noastre de fericire.

Poate familia nu înseamnă mereu sânge sau recunoștință. Poate uneori iubirea e doar dăruire fără așteptări.

Dar tot mă întreb: oare cât valorează dragostea necondiționată dacă nu e recunoscută niciodată? Oare există cu adevărat „mamă vitregă” sau suntem doar umbre pe lângă viețile celor pe care încercăm să-i iubim?