Nu sunt Irina – Povestea unei vieți trăite între două familii și două identități

— Nu te mai preface, Irina! Nu vezi că nu ești ca noi?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui. Aveam șaisprezece ani și tocmai mă întorsesem acasă mai târziu decât trebuia. Tata stătea la masă, cu ochii în farfurie, tăcând apăsat. Fratele meu, Mihai, mă privea cu o curiozitate amestecată cu milă.
— Nu mă cheamă Irina! am izbucnit, fără să-mi dau seama că tocmai rostisem cu voce tare gândul care mă măcina de ani de zile.

Am crescut într-un sat din Bărăgan, într-o casă cu două camere și o curte plină de găini. Mama, Maria, era mereu obosită și nemulțumită. Tata, Ion, lucra la CAP și venea acasă doar ca să doarmă. Mihai era cu doi ani mai mic și părea mereu să se potrivească perfect în peisajul familiei noastre. Eu însă… mereu am simțit că nu aparțin cu adevărat.

Totul a început într-o zi de vară, când aveam opt ani. O femeie necunoscută a venit la poarta noastră. Avea ochii verzi ca ai mei și părul castaniu, prins într-un coc neglijent. Mama a ieșit val-vârtej din casă și a început să țipe la ea:
— Ce cauți aici? Pleacă! Nu ai niciun drept!
Femeia m-a privit lung, cu o tristețe pe care n-am înțeles-o atunci. A încercat să-mi spună ceva, dar mama a tras poarta după ea cu putere.

Ani de zile am visat la acea femeie. M-am întrebat cine era și de ce mama părea atât de speriată de ea. Am început să caut răspunsuri în ochii părinților mei, dar tot ce primeam erau tăceri apăsătoare sau certuri fără sens.

La școală, copiii râdeau de mine că nu semăn cu nimeni din familie. „Irina e luată de la țigani!”, strigau uneori pe terenul de fotbal. Mă durea, dar nu aveam curajul să întreb acasă dacă era adevărat.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, am fugit la bunica Paraschiva. Ea locuia la marginea satului și era singura care mă asculta fără să mă judece.
— Bunico, de ce nu semăn cu nimeni? De ce mama nu mă iubește ca pe Mihai?
Bunica a oftat adânc și mi-a mângâiat părul.
— Fiecare copil are povestea lui, draga mea. Uneori, părinții nu știu cum să-și arate dragostea.
Dar ochii ei trădau o povară grea.

Anii au trecut și întrebările mele au crescut odată cu mine. La liceu, în Slobozia, m-am simțit pentru prima dată liberă. Am cunoscut-o pe Alina, colega mea de bancă, care m-a întrebat direct:
— Irina, tu chiar ești din familia lor? Parcă ai alt sânge.
Am râs atunci, dar în sufletul meu s-a aprins o flacără de neliniște.

Într-o zi de toamnă, când aveam șaptesprezece ani, femeia cu ochii verzi a apărut din nou. De data asta m-a oprit pe drum spre școală.
— Irina… adică… Ana… trebuie să vorbim.
M-am oprit ca lovită de trăsnet.
— Ana? Cine e Ana?
Femeia a început să plângă.
— Eu sunt mama ta adevărată. Te-am pierdut când aveai doi ani. M-au forțat să te dau spre adopție… Maria nu a vrut niciodată să-ți spună adevărul.
Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Tot ce știam despre mine s-a prăbușit într-o secundă.

Am fugit acasă și am trântit ușa bucătăriei.
— De ce mi-ați ascuns adevărul? Cine sunt eu?
Mama a început să plângă și ea pentru prima dată în fața mea.
— Am vrut doar să-ți fie bine… Nu am putut avea copii după Mihai și… te-am iubit ca pe fata mea.
Tata a ridicat privirea din farfurie:
— Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru tine.

Dar eu nu puteam ierta minciuna. M-am simțit trădată de toți: de părinții care m-au crescut, de femeia care m-a abandonat și apoi a apărut din senin să-mi ceară iertare.

Au urmat luni de coșmar. Nu mai vorbeam cu nimeni acasă. La școală eram absentă, iar notele mele au scăzut dramatic. Alina încerca să mă ajute:
— Irina, trebuie să vorbești cu cineva! Nu poți duce singură totul.
Dar eu nu voiam decât să dispar.

Într-o noapte, am luat autobuzul spre București și m-am dus la adresa pe care mi-o lăsase femeia cu ochii verzi — Elena o chema. M-a primit în brațe plângând:
— Ana, iartă-mă! N-am avut de ales…
Am stat la ea câteva zile. Mi-a povestit cum a fost forțată să mă dea spre adopție după ce tatăl meu biologic a murit într-un accident la combinatul chimic din Fetești. Familia lui nu m-a vrut. Maria și Ion au fost singurii care au acceptat să mă ia.

Am început să-mi văd viața ca pe un puzzle spart: două mame, doi tați (unul mort), două identități — Irina și Ana — și nicio casă unde să mă simt întreagă.

După câteva luni între București și satul natal, am decis să mă întorc acasă la Maria și Ion. I-am găsit îmbătrâniți peste noapte, triști și speriați că m-au pierdut pentru totdeauna.
— Iartă-ne, Irina… sau Ana… cum vrei tu să te numești acum…
Am plâns împreună ore întregi. Pentru prima dată am simțit că suntem sinceri unii cu alții.

Astăzi am două familii: una care m-a crescut și una care mi-a dat viață. Încerc să le împac pe amândouă în sufletul meu. Încerc să mă împac cu mine însămi — fie că mă numesc Irina sau Ana.

Mereu mă întreb: oare cine suntem noi cu adevărat? Suntem ceea ce ne spun ceilalți sau ceea ce alegem noi să fim? Poate că răspunsul stă undeva între iertare și curajul de a ne accepta povestea.