Fiica nevăzută: Povestea Nataliei Popescu

— Natalia, iar ai uitat să duci gunoiul! Vocea mamei răsuna ascuțit din bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit. M-am ridicat încet de la biroul meu, unde încercam să învăț pentru examenul la matematică. Mâinile îmi tremurau ușor, iar stomacul mi se strângea de fiecare dată când auzeam tonul acela. Nu era furie, era mai degrabă un soi de dezamăgire permanentă, ca și cum orice aș fi făcut nu era niciodată destul.

— Îmi pare rău, mamă, am uitat… am avut mult de învățat azi, am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Nu mă interesează! Toți avem treabă! Uite la fratele tău, Radu, el poate să facă tot ce-i spun fără să se plângă. De ce tu nu poți?

Radu era cu doi ani mai mic decât mine, dar părea mereu preferatul lor. Orice făcea era lăudat, orice greșeală îi era trecută cu vederea. Eu eram mereu cea care trebuia să dovedească ceva, să muncească dublu pentru o fărâmă de atenție.

În acea seară, după ce am dus gunoiul și am spălat vasele, m-am retras în camera mea. M-am așezat pe pat și am privit tavanul. Mă întrebam mereu dacă nu cumva sunt adoptată, dacă nu cumva există o explicație pentru distanța asta rece dintre mine și părinții mei. Dar nu eram. Aveam aceleași trăsături ca mama, același zâmbet timid ca tata. Și totuși, nu simțeam că aparțin.

Tata venea târziu acasă. De obicei îl găseam în sufragerie, privind la televizor cu o bere în mână. Într-o seară, mi-am făcut curaj și m-am așezat lângă el.

— Tată… pot să te întreb ceva?

A oftat adânc, fără să-și ia ochii de la ecran.

— Ce vrei?

— Tu… mă iubești?

A rămas tăcut câteva secunde care mi s-au părut o eternitate.

— Natalia, nu e vorba de iubire. E vorba să fii responsabilă. Să nu ne faci de rușine. Să fii ca Radu.

M-am ridicat încet și am ieșit din cameră. Lacrimile mi se prelingeau pe obraji fără să le pot opri. În acea noapte am scris în jurnalul meu: „Dacă aș dispărea mâine, ar observa cineva?”

Zilele treceau una după alta, monotone și apăsătoare. La școală eram o elevă bună, dar nimeni nu părea să observe. Colegii mă evitau pentru că eram prea tăcută, profesorii mă vedeau doar ca pe o altă fată silitoare dintr-o clasă plină de voci gălăgioase.

Singura mea alinare era bunica Ana, mama mamei mele. Ea locuia la țară și mergeam la ea în fiecare vacanță de vară. Acolo mă simțeam altfel — văzută, ascultată.

— Draga mea Natalia, tu ești specială. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva, îmi spunea ea mereu, mângâindu-mi părul.

— Dar de ce mama și tata nu mă văd așa? De ce nu pot fi și eu ca Radu?

Bunica ofta și îmi strângea mâinile între ale ei.

— Fiecare om iubește în felul lui. Poate că părinții tăi nu știu cum să-ți arate dragostea. Sau poate că au uitat cum e să fii copil.

Cuvintele ei mă încălzeau pentru câteva zile, dar odată întoarsă acasă, răceala reîncepea.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau grămadă pe trotuare și aerul mirosea a ploaie, am avut o ceartă urâtă cu mama.

— Nu mai suport! Mereu ai ceva de comentat! De ce nu poți fi și tu normală? De ce trebuie să te plângi tot timpul?

— Pentru că nu mă simt iubită! am izbucnit eu pentru prima dată cu voce tare.

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva absurd.

— Ai tot ce-ți trebuie! Haine, mâncare, școală bună! Ce mai vrei?

— Vreau să mă vezi! Vreau să mă asculți!

A tăcut. Pentru prima dată în viața mea am văzut-o ezitând. Dar apoi a ieșit din cameră trântind ușa.

După acea ceartă, lucrurile s-au răcit și mai mult între noi. Tata devenise și mai absent, iar Radu părea să profite de situație pentru a-mi arunca priviri batjocoritoare.

Într-o zi am găsit curajul să merg la consilierul școlii. Doamna Lupu era o femeie blândă, cu ochi calzi.

— Natalia, spune-mi ce te apasă.

Am început să plâng fără oprire. I-am povestit totul: despre cum mă simt invizibilă acasă, despre comparațiile cu fratele meu, despre dorința de a fi iubită.

— Nu e vina ta că părinții tăi nu știu să-și arate dragostea. Dar tu meriți să fii văzută și auzită. Poate ar trebui să le scrii o scrisoare. Uneori oamenii aud mai bine cuvintele scrise decât cele rostite la nervi.

Am urmat sfatul ei. Am scris o scrisoare lungă mamei și tatălui meu în care le-am spus tot ce simt: frica mea de a nu fi suficient de bună, dorința mea de a fi acceptată așa cum sunt.

Răspunsul lor a venit după câteva zile. Mama a venit la mine în cameră cu ochii roșii de plâns.

— N-am știut că te simți așa… Am crezut că dacă suntem exigenți te ajutăm să fii puternică… Poate că am greșit…

Tata nu a spus nimic mult timp. Într-o seară însă, când eram singuri în bucătărie, mi-a pus mâna pe umăr.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit vreodată… Nu știu cum să fiu altfel… Dar te iubesc în felul meu.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Încercăm încă să ne găsim drumul unii spre ceilalți. Dar pentru prima dată simt că există speranță.

Mereu mă întreb: oare cât de mulți copii se simt invizibili în propria lor familie? Oare cât de greu e să spui „te iubesc” atunci când doare? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să aibă curajul să ceară ceea ce merită: iubire și acceptare.