Gustul amar al sărbătorilor: când mama alege pe altcineva

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce bradul sclipea ironic în spatele meu, iar mirosul de cozonac proaspăt părea să mă sufoce. Era Ajunul Crăciunului, iar masa era plină de bunătăți, dar în sufletul meu era doar gol. Sora mea, Ioana, stătea liniștită lângă mama, zâmbind superior, ca și cum ar fi câștigat un premiu pe care eu nici nu știam că îl pierd.

Totul a început cu o simplă întrebare a fiului meu, Vlad, care avea doar opt ani: „Mami, de ce nu pot și eu să deschid primul cadoul, ca verișoara mea?” Am simțit cum mi se strânge inima. De ani de zile, la fiecare sărbătoare, mama găsea mereu un motiv să o pună pe fiica Ioanei în centrul atenției. Fie că era vorba de rolul principal la serbarea improvizată din sufragerie, fie de cel mai mare cadou de sub brad, copiii mei erau mereu pe locul doi. Și eu la fel.

— Lasă, Vlad, fiecare are rândul lui — am încercat să-i spun blând, dar privirea lui tristă m-a făcut să-mi mușc buza. Mama a intervenit imediat:

— Hai, nu faceți caz din nimic! Maria e mai mică, trebuie să fie răsfățată! — a spus ea apăsat, fără să se uite la mine.

Ioana a râs scurt și a ridicat din umeri. Soțul meu, Radu, mi-a strâns mâna sub masă. Știa cât mă doare. De ani de zile încercam să ignor preferința mamei pentru sora mea. Încercam să cred că exagerez, că poate doar mi se pare. Dar în acea seară, când am văzut lacrima din ochii lui Vlad și dezamăgirea fiicei mele mai mici, Ana, ceva s-a rupt în mine.

Am crescut într-o familie unde totul părea perfect din exterior: casă curată, mese bogate, zâmbete largi la poze. Dar adevărul era că mama a avut mereu o slăbiciune pentru Ioana. Poate pentru că era mai docilă, mereu gata să spună „da”, mereu dispusă să o ajute la orice. Eu am fost copilul rebel, cea care punea întrebări incomode și voia să-și croiască propriul drum. Poate că asta m-a costat dragostea ei.

— De ce nu poți fi și tu ca sora ta? — îmi spunea adesea când eram mică. — Ioana nu mă supără niciodată.

Anii au trecut și am încercat să mă schimb. Am făcut tot ce am putut ca să-i câștig aprobarea: am luat note bune, am intrat la facultate, m-am angajat devreme. Dar nimic nu părea suficient. Când Ioana a rămas însărcinată la 22 de ani și s-a mutat înapoi acasă, mama i-a oferit tot sprijinul din lume. Când eu am avut nevoie de ajutor după ce am născut-o pe Ana și eram copleșită de oboseală și griji, mi-a spus doar:

— Tu ai ales viața asta. Trebuie să te descurci.

În acea seară de Ajun, când am izbucnit în fața tuturor, liniștea s-a lăsat peste masă ca o pătură grea. Tata s-a uitat stânjenit în farfurie. Radu a încercat să schimbe subiectul:

— Hai să bem un pahar de vin pentru sănătatea tuturor!

Dar eu nu mai puteam. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Afară ningea liniștit peste orașul nostru mic din Moldova. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji și frigul îmi taie respirația.

După câteva minute, mama a venit după mine.

— Ce ai de gând să faci acum? Să strici Crăciunul copiilor? — m-a întrebat rece.

— Nu eu stric Crăciunul… Tu o faci! — i-am răspuns printre suspine. — De ce nu poți să-i vezi și pe copiii mei? De ce trebuie mereu să fie Maria pe primul loc?

A oftat și a dat din mână a lehamite:

— Nu e adevărat! Îți imaginezi lucruri! Mereu ai fost prea sensibilă…

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Poate că sunt sensibilă pentru că niciodată nu m-ai făcut să mă simt iubită! — i-am spus cu voce joasă.

A tăcut. Pentru prima dată în viață am văzut-o nesigură.

— Eu… fac tot ce pot pentru voi… — a murmurat ea.

— Nu e suficient! — i-am răspuns și am intrat înapoi în casă.

Seara s-a terminat într-o liniște apăsătoare. Copiii mei au adormit devreme, iar eu am stat trează până târziu, întrebându-mă dacă vreodată voi putea vindeca această rană veche dintre mine și mama.

Zilele următoare au trecut greu. Mama nu m-a sunat deloc. Ioana mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu trebuia să faci scandal. O să regreți.” M-am simțit singură ca niciodată.

Radu m-a îmbrățișat într-o seară:

— Poate că e timpul să te gândești la tine și la copiii noștri. Să nu mai cauți validarea pe care nu ți-o poate da nimeni…

Știam că are dreptate. Dar cum să renunț la speranța că într-o zi mama va vedea cât de mult contez și eu?

Au trecut luni de atunci. Relația cu mama e rece și distantă. Copiii mei încă mă întreabă uneori de ce bunica nu vine la serbările lor sau de ce Maria primește mereu cele mai frumoase cadouri. Nu știu ce să le răspund fără să le transmit durerea mea.

Mă întreb adesea: merită să mai încerc? Merită să mai sper că mama va schimba ceva? Sau trebuie pur și simplu să accept că unele răni nu se vindecă niciodată?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător… Voi ce ați face? Ați mai lupta pentru această relație sau ați merge mai departe?