Îndrăgostită de cel care trebuia să-mi salveze căsnicia

— Nu mai are rost, Irina. Eu aici doar mă enervez.

Vocea lui Vlad era calmă, dar în spatele cuvintelor simțeam un zid rece, de netrecut. S-a ridicat de pe fotoliu, și-a luat geaca și a ieșit fără să se uite înapoi. Am rămas cu ochii în lacrimi, strângând o batistă udă în palmă, iar lângă mine, domnul Mihai, terapeutul nostru, mă privea cu acea răbdare tăcută care mă făcea să mă simt văzută și înțeleasă pentru prima dată după ani întregi.

— Vrei să mai rămâi puțin? — m-a întrebat el încet, după ce ușa s-a închis cu un zgomot surd.

Am dat din cap fără să pot vorbi. Simțeam că totul se prăbușește în jurul meu. Vlad și cu mine eram împreună de doisprezece ani; ne-am cunoscut la facultate, ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică din Militari, am crescut împreună și ne-am certat împreună. Dar de ceva timp, nu mai eram „noi”. Eram doar două umbre care se evitau prin casă, fiecare cu propriile frustrări și tăceri apăsătoare.

— Irina, știu că e greu. Dar uneori, ca să reconstruiești ceva, trebuie mai întâi să accepți că s-a rupt — a spus Mihai, cu vocea lui caldă.

Am izbucnit în plâns. Nu pentru Vlad, ci pentru mine. Pentru tot ce pierdusem pe drum și pentru tot ce nu mai știam despre mine însămi.

— Nu știu cine sunt fără el — am șoptit printre suspine.

Mihai s-a apropiat ușor și mi-a întins o altă batistă. Mâinile noastre s-au atins pentru o secundă și am simțit un curent ciudat, ca o scânteie care mi-a străbătut pielea. M-am speriat de propriile mele gânduri. Cum puteam să simt așa ceva pentru omul care trebuia să-mi salveze căsnicia?

Seara aceea am ajuns acasă târziu. Vlad nu era acolo. Pe masă era un bilet: „Am nevoie de timp.” Am stat pe canapea, privind la televizorul stins, și m-am gândit la Mihai. La felul în care mă asculta fără să mă judece, la ochii lui blânzi și la zâmbetul abia schițat când încercam să glumesc printre lacrimi.

Zilele au trecut greu. Vlad nu a mai venit acasă decât să-și ia câteva haine. Mama mă suna zilnic și îmi spunea că trebuie să lupt pentru căsnicia mea, că „așa e viața, nu e totul roz”. Prietenele mele îmi dădeau sfaturi contradictorii: una îmi spunea să-l las pe Vlad, alta îmi spunea să-l iert orice ar fi.

Singurul loc unde simțeam că pot respira era cabinetul lui Mihai. Am continuat ședințele singură. La început vorbeam despre Vlad, despre copilul nostru care nu a venit niciodată, despre certurile noastre pentru bani și despre visurile pe care le-am abandonat amândoi. Dar încet-încet am început să vorbesc despre mine. Despre Irina care visa să scrie cărți, despre Irina care se temea de singurătate mai mult decât de orice.

Într-o zi ploioasă de aprilie, după o ședință lungă în care am râs și am plâns pe rând, Mihai m-a condus până la ușă. Am ezitat o clipă înainte să ies.

— Îți mulțumesc… pentru tot — am spus eu, privind în jos.

— Irina… — vocea lui era joasă, aproape o șoaptă — și eu îți mulțumesc că ai avut curajul să fii sinceră.

Ne-am privit câteva secunde care au părut o veșnicie. Știam că nu e bine ce simt. Știam că există reguli și limite pe care nu trebuie să le trecem niciodată. Dar inima mea bătea nebunește.

În acea noapte am visat că suntem împreună pe o bancă în Cișmigiu, ținându-ne de mână ca doi adolescenți. M-am trezit cu un gol în stomac și cu dorința de a-l suna pe Mihai. Am rezistat impulsului, dar gândurile mele erau tot la el.

La următoarea ședință am recunoscut totul. Am spus cu voce tare ceea ce încercasem să ascund chiar și de mine:

— Cred că m-am îndrăgostit de dumneavoastră.

Mihai a rămas tăcut câteva secunde. Apoi a oftat adânc.

— Irina… ceea ce simți e normal în astfel de situații. Se numește transfer emoțional. Dar eu sunt aici ca să te ajut să te regăsești pe tine însăți, nu să umplu un gol lăsat de altcineva.

M-am simțit rușinată și eliberată în același timp. Am plâns din nou, dar lacrimile erau diferite acum — erau lacrimi de acceptare.

A trecut un an de atunci. Vlad și cu mine am divorțat amiabil; el are acum o altă relație și pare fericit. Eu am început cursuri de scriere creativă și mi-am făcut câțiva prieteni noi. Nu l-am mai văzut pe Mihai decât întâmplător la o cafenea din centru; ne-am zâmbit ca doi oameni care au trecut printr-un foc împreună și au ieșit schimbați.

Uneori mă întreb: dacă nu l-aș fi întâlnit pe Mihai, aș fi avut vreodată curajul să mă caut pe mine însămi? Sau m-aș fi pierdut pentru totdeauna în rolurile pe care alții le-au ales pentru mine?

Poate că dragostea nu e mereu despre a fi împreună cu cineva. Poate că e despre a te regăsi pe tine însuți atunci când totul pare pierdut.

Voi ce credeți? E greșit să te îndrăgostești când sufletul tău caută disperat alinare? Sau e doar un pas spre vindecare?