Grădina nedorită: Cum am devenit mamă pentru copiii fratelui meu și ce a însemnat asta pentru familia mea

— Nu pot, nu pot să cred! — am urlat în telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile bucătăriei mele. Mama plângea la celălalt capăt al firului, iar eu simțeam cum lumea mea se prăbușește. — Irina, trebuie să vii ACUM. Poliția i-a găsit pe copii singuri acasă. Nu știm unde e Vlad, nici Ramona… Copiii plâng, sunt speriați, nu au pe nimeni.

Am aruncat telefonul pe masă și m-am prăbușit pe scaun. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Vlad, fratele meu mai mic, mereu rebel, mereu cu probleme, dispăruse. Iar eu, Irina, sora lui „responsabilă”, trebuia să repar ce nu mai putea fi reparat.

În acea noapte, am condus ca o nebună prin orașul ud și gol. Când am ajuns la apartamentul lor din cartierul Militari, am găsit doi copii zgribuliți pe canapea: Ana, de șase ani, și Darius, de patru. Amândoi aveau ochii roșii de plâns și hainele murdare. M-au privit ca pe o străină. Am simțit un nod în gât când Ana a întrebat cu voce stinsă:

— Tu ești mătușa Irina?

Am dat din cap și am îngenuncheat lângă ei. Le-am promis că totul va fi bine, deși nu credeam nici eu asta. În acea clipă am știut că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.

A doua zi dimineață, după o noapte albă în care copiii au dormit lipiți de mine, am început să dau telefoane: la Protecția Copilului, la mama, la vecini. Nimeni nu știa nimic de Vlad și Ramona. Mama era devastată, tata tăcea morocănos la celălalt capăt al mesei. — E vina ta! — mi-a aruncat mama printre lacrimi. — Tu trebuia să-l ajuți mai mult pe Vlad! L-ai lăsat singur!

M-am simțit ca un copil certat. Dar nu aveam timp de vinovăție. Trebuia să mă ocup de Ana și Darius: să le fac baie, să le dau de mâncare, să le găsesc haine curate. Casa mea mică s-a umplut brusc de jucării, plânsete și întrebări fără răspuns.

Zilele au trecut greu. Ana nu vorbea aproape deloc; Darius se trezea noaptea țipând după mama lui. Eu mergeam la serviciu obosită, cu ochii umflați de nesomn. Colegii mă priveau cu milă sau curiozitate. Prietenul meu, Radu, a încercat să mă sprijine la început, dar după câteva săptămâni a început să se plângă:

— Irina, nu mai avem timp pentru noi! Nu mai suntem un cuplu, suntem o grădiniță!

L-am privit lung și am simțit cum ceva se rupe între noi. Nu puteam renunța la copii. Nu puteam renunța la mine.

Familia noastră s-a împărțit în tabere: mama voia să-i ia ea pe copii la țară, tata spunea că nu e treaba noastră să reparăm greșelile lui Vlad. Eu eram prinsă la mijloc între datoria față de fratele meu și nevoia acestor copii nevinovați de a avea o casă.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe Ana și Darius, am găsit un bilet sub pernă:

„Mătușa Irina, te rog să nu ne dai la altcineva. Vreau să stau cu tine.”

Am plâns în liniște ore întregi. M-am gândit la copilăria mea cu Vlad: cum îl apăram când îl certa tata, cum îi făceam temele când el chiulea de la școală. Mereu am fost „cea bună”, „cea responsabilă”. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă vreau să fiu salvatorul familiei.

Au trecut luni până când am primit veste despre Vlad: fusese arestat pentru furt din magazine și consum de droguri. Ramona plecase cu alt bărbat în Spania. Copiii rămâneau ai mei — legal și moral.

Mama a venit într-o zi la mine acasă și m-a găsit spălând vasele cu Darius agățat de piciorul meu.

— Irina… — a început ea ezitant — …știu că ți-e greu. Dar poate ar trebui să-i dai la stat… Ești tânără, ai viața înainte…

Am izbucnit:

— Să-i dau la stat?! Să-i abandonez ca pe niște pachete? Sunt copiii fratelui meu! Sunt sânge din sângele nostru!

Mama a plecat supărată. Tata n-a mai venit deloc pe la mine.

Radu m-a părăsit după încă două luni. Mi-a spus că nu poate trăi „într-o familie care nu e a lui”. Am rămas singură cu doi copii traumatizați și cu o grămadă de facturi neplătite.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să iubesc acești copii ca pe ai mei. Am învățat să le citesc povești înainte de culcare, să le fac clătite duminica dimineața, să le alin coșmarurile cu o mângâiere pe frunte.

Ana a început să zâmbească din nou; Darius a spus prima dată „te iubesc” într-o seară când l-am luat în brațe după ce a vărsat laptele pe covor.

Familia mea s-a destrămat sub greutatea deciziilor greșite ale adulților. Dar eu am ales să fiu mamă pentru copiii fratelui meu — chiar dacă asta m-a costat liniștea, iubirea și poate viitorul meu.

Uneori mă întreb: oare dragostea e suficientă ca să vindece tot ce au distrus ceilalți? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce credeți?