Când inima nu poate ierta: Povestea unei mame care a plecat cu copilul

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îl țineam pe David la piept, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Era trecut de miezul nopții, iar Vlad stătea pe canapea, cu ochii lipiți de ecranul telefonului, ca și cum nici nu aș fi existat.

— Te rog, măcar uită-te la mine când vorbesc cu tine! am continuat, dar el a ridicat din umeri, fără să-și ridice privirea.

— Ce vrei să fac? Sunt obosit. Ai impresia că doar tu ai probleme? a mormăit el, iar în vocea lui era un amestec de plictiseală și iritare care mă durea mai tare decât orice palmă.

Așa începe povestea mea. Sunt Irina, am 29 de ani și, până nu demult, credeam că viața mea va fi simplă: o familie mică într-un apartament din București, un copil dorit, un soț iubitor. Dar realitatea s-a transformat într-un coșmar lent și apăsător, în care fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire emoțională.

Când l-am cunoscut pe Vlad, era alt om. Glumea mereu, mă făcea să râd și promitea că va fi cel mai bun tată pentru copiii noștri. Dar după ce s-a născut David, parcă s-a schimbat peste noapte. Nu mai era prezent nici măcar când era acasă. Nu mă ajuta cu nimic – nici cu copilul, nici cu treburile casei. Când îi ceream sprijin, îmi spunea că exagerez sau că „toate femeile trec prin asta”.

Mama mea îmi spunea mereu: „Irina, bărbații nu sunt făcuți să stea cu copiii. Tu trebuie să fii tare.” Dar eu nu voiam să fiu doar tare. Voiam să fiu iubită, să simt că nu sunt singură în toată nebunia asta de început de drum ca mamă.

Într-o seară, după ce David plânsese ore întregi din cauza colicilor și eu eram la capătul puterilor, am intrat în dormitor unde Vlad dormea dus. L-am zgâlțâit ușor:

— Vlad, te rog, ajută-mă puțin! Nu mai pot!

A deschis ochii și s-a uitat la mine ca la un străin:

— Irina, lasă-mă să dorm! Mâine am o zi grea la muncă. Dacă nu te descurci cu un copil, poate nu trebuia să-l faci!

Cuvintele lui au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am ieșit din cameră plângând în hohote, cu David în brațe. În acea noapte am simțit pentru prima dată că nu mai pot continua așa.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: eu singură cu copilul, Vlad tot mai absent. Încercam să vorbesc cu el, să-i explic cât de greu îmi este, dar de fiecare dată mă loveam de același zid de indiferență. Într-o zi am găsit pe masa din bucătărie o hârtie mototolită – era fluturașul lui de salariu. Câștiga bine, dar nu aducea niciodată bani acasă. Când l-am întrebat unde se duc banii, a ridicat tonul:

— Ce te interesează pe tine? Nu-ți ajung banii tăi de concediu maternal?

Atunci am simțit că nu mai e nimic de salvat. Am început să strâng bani pe ascuns – puțin câte puțin, din ce mai rămânea după cumpărături sau din banii primiți de la mama mea. M-am gândit la David: ce fel de copil va crește într-o casă plină de tăceri grele și reproșuri nerostite?

Într-o dimineață friguroasă de februarie, când Vlad a plecat la serviciu fără să spună nici măcar „la revedere”, am împachetat câteva haine pentru mine și pentru David și am ieșit pe ușă. Am sunat-o pe mama:

— Mamă… vin acasă. Nu mai pot.

Nu mi-a pus întrebări. A știut din vocea mea că e grav.

Primele zile la mama au fost ca o gură de aer proaspăt după ce ai stat prea mult sub apă. Dar liniștea nu a durat mult. Tata era supărat:

— Ce-ai făcut, Irina? O să râdă lumea de noi! Cum să-ți lași bărbatul?

Mama încerca să-l liniștească:

— Las-o în pace! Mai bine singură decât nefericită!

Dar tata nu se lăsa:

— O să crești copilul fără tată? Ce exemplu îi dai?

M-am simțit vinovată pentru fiecare lacrimă vărsată de mama și pentru fiecare reproș al tatălui meu. Dar când îl vedeam pe David dormind liniștit lângă mine, știam că am făcut ce trebuia.

Vlad m-a sunat abia după o săptămână:

— Unde ești? Ce-i cu prostiile astea? Vrei să-ți iei lumea-n cap?

Vocea lui era rece ca gheața.

— Am plecat pentru că nu mai pot trăi cu tine. Pentru că nu mă ajuți și nu-ți pasă nici de mine, nici de copil.

A râs scurt:

— O să te întorci plângând! N-ai cum să te descurci singură!

Dar n-am plâns. Am început să caut un job part-time online ca să pot sta cu David și totuși să aduc bani în casă. Mama mă ajuta cât putea – gătea pentru noi și avea grijă de copil când eu lucram.

Au trecut luni până când am început să simt că respir din nou. Tata s-a mai înmuiat când a văzut cât mă zbat pentru David. Vlad a încercat să mă convingă să mă întorc – promisiuni goale, flori trimise la ușă, mesaje lungi despre cât îi lipsim. Dar știam că dacă mă întorc totul va fi la fel.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva David va suferi pentru că nu are o familie „întreagă”. Dar apoi îl văd râzând în brațele mele și știu că dragostea mea îi va fi suficientă.

Poate că inima mea încă nu poate ierta tot ce s-a întâmplat, dar știu că am ales libertatea și liniștea pentru mine și copilul meu.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte mame se tem să plece pentru că le e frică de singurătate sau de gura lumii? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?