După moartea lui Radu am aflat că viața mea a fost o minciună – și salvarea a venit de unde nu mă așteptam

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am urlat în gând, în timp ce bulgării de pământ loveau capacul sicriului. Fiecare sunet era ca o palmă peste sufletul meu. Lumea din jur se dizolva în lacrimi și suspine, dar eu simțeam doar un gol imens. Mama îmi strângea mâna, dar nu mai eram acolo. Eram pierdută între amintiri și present, între dragostea pe care am crezut că o am și trădarea care mă sufoca.

După înmormântare, casa noastră din Ploiești părea mai rece ca niciodată. Am rămas singură cu fotografiile noastre, cu hainele lui Radu încă mirosind a parfumul lui preferat și cu o liniște apăsătoare. În primele zile, rudele și prietenii au venit cu vorbe de alinare, dar după ce au plecat, am rămas doar eu și tăcerea. Încercam să-mi găsesc liniștea printre lucrurile lui, dar fiecare sertar deschis aducea la suprafață o nouă rană.

Într-o seară, căutând actele pentru succesiune, am găsit un plic ascuns în spatele unei cărți vechi. Era plin cu hârtii: facturi neplătite, notificări de la bănci, chiar și o somație de executare silită. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Radu nu doar că nu mi-a spus nimic despre aceste datorii, dar le ascunsese cu grijă, ca pe niște șerpi sub covor. Am început să plâng necontrolat, simțind cum fiecare lacrimă sapă mai adânc în sufletul meu.

A doua zi, am sunat-o pe sora mea, Irina. — Nu știu ce să fac, Irina. Sunt datorii de zeci de mii de lei! Nu avem nimic pus deoparte… Totul era pe numele lui Radu. — Liniștește-te, Livia. O să găsim o soluție. Dar vocea ei era nesigură și știam că nici ea nu crede ce spune.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune tot mai des. Creditori, bănci, chiar și un executor judecătoresc au venit la ușă. Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Unii șușoteau pe la colțuri: „Vezi? Nu era chiar așa cum părea…” Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. Nimeni nu voia să fie asociat cu ruina altuia.

Într-o dimineață ploioasă, când mă pregăteam să merg la serviciu – singurul lucru care îmi mai dădea un sens – am găsit-o pe soacra mea, doamna Maria, stând pe banca din fața blocului. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine; mereu m-a considerat „fata aia de la țară” care nu era suficient de bună pentru fiul ei. Dar acum avea ochii roșii și tremura ușor.

— Livia… trebuie să vorbim. Am ezitat o clipă, dar am simțit că nu mai am nimic de pierdut.

Am urcat împreună în apartament și s-a așezat la masă, privind în gol. — Știu că Radu a greșit mult față de tine… Și față de mine. Dar nu pot să te las singură acum. Și eu am rămas fără nimic. El mi-a luat banii din pensie ca să „investească”, iar acum banca vrea să-mi ia garsoniera.

Am izbucnit amândouă în plâns. Pentru prima dată după atâția ani, ne-am văzut una pe cealaltă cu adevărat: două femei rănite de același bărbat pe care l-am iubit fiecare în felul nostru.

— Ce facem acum? am întrebat printre sughițuri.

— Ne ajutăm una pe alta. Nu avem altă cale.

Așa a început cea mai grea perioadă din viața mea, dar și cea mai sinceră. Maria s-a mutat la mine și împărțeam totul: facturile, mâncarea, grijile. Am început să vând din lucrurile lui Radu – ceasuri scumpe, electronice – ca să mai acopăr din datorii. Mergeam împreună la bănci și încercam să negociem ratele. Uneori eram tratate cu dispreț sau indiferență; alteori găseam câte un funcționar care ne asculta cu empatie.

Într-o zi, când credeam că nu mai pot duce povara, Maria mi-a spus: — Știi… mereu te-am judecat greșit. Am fost orbită de dragostea pentru Radu și n-am vrut să văd cine ești tu cu adevărat. Dar acum văd cât ești de puternică.

Cuvintele ei mi-au dat curaj să merg mai departe. Am început să vorbim despre trecut: despre copilăria ei grea din Moldova, despre visele mele neîmplinite de a deveni profesoară, despre cum fiecare dintre noi a sacrificat ceva pentru familie.

Între timp, rudele mele au încetat să mă mai sune – probabil le era teamă că le voi cere bani sau ajutor. Prietenele s-au evaporat complet. Doar Maria mi-a rămas aproape. Într-o seară târzie, când stăteam amândouă la masa din bucătărie cu câte o cană de ceai ieftin, mi-a spus:

— Poate că Dumnezeu ne-a lăsat una pe alta tocmai ca să ne vindecăm rănile.

Au trecut luni întregi până când am reușit să plătim cea mai mare parte din datorii. Am renunțat la multe: vacanțe, haine noi, chiar și la unele vise. Dar am câștigat ceva ce nu credeam că voi avea vreodată: o relație sinceră cu soacra mea și puterea de a merge mai departe.

Într-o zi am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la Radu – una dintre puținele în care își cerea iertare pentru greșelile lui din tinerețe. Am plâns mult citind-o, dar pentru prima dată nu l-am urât. Am simțit doar milă și o liniște ciudată.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim într-o minciună fără să știm? Și dacă adevărul doare atât de tare, merită totuși să-l aflăm? Poate că uneori salvarea vine tocmai din locul unde ai crezut că nu vei găsi niciodată alinare.