Datoria care nu se plătește niciodată: Când banii otrăvesc familia

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că suntem datori pe viață mamei tale! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea cu ochii în pământ, la masa din bucătărie. Farfuria cu ciorbă rămasă neatinsă între noi părea să fie singura care ne mai despărțea.

Vlad a oftat adânc, evitând să mă privească. — E mama, Irina… Ce vrei să fac? Să-i spun că nu-i mai dăm banii înapoi? Sau că nu mai avem de unde?

M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind cum inima îmi bate în piept ca un clopot spart. M-am uitat la el și am văzut același băiat speriat care, acum zece ani, își pierduse tatăl și rămăsese singur cu o mamă posesivă și o soră mai mică. Dar eu nu mai eram fata aceea naivă care credea că dragostea poate repara totul.

Totul a început acum trei ani, când am rămas fără serviciu după restructurările de la fabrică. Aveam rate la bancă pentru apartamentul nostru mic din cartierul Titan și un copil de doi ani, Mara, care avea nevoie de haine, lapte praf și medicamente. Mama lui Vlad, doamna Stanciu, a venit atunci ca un salvator: „Vă dau eu 10.000 de lei să vă descurcați până vă reveniți. Suntem familie, nu?”

Am acceptat cu inima strânsă. Știam că orice gest de generozitate din partea ei vine cu un preț. Dar Vlad m-a convins: „E mama, Irina. Nu ne va reproșa niciodată.”

Dar reproșurile au început subtil, ca picătura chinezească. La fiecare masă de duminică: „Sper că nu v-ați cheltuit banii pe prostii.” Sau: „Dacă nu eram eu, cine știe unde ajungeați.”

La început am tăcut. Apoi am început să evit mesele în familie. Vlad încerca să mă liniștească: „Las-o, așa e ea. Nu te consuma.” Dar eu mă consumam. În fiecare zi.

Într-o seară, când Mara a făcut febră mare și am sunat-o pe doamna Stanciu să o întreb dacă are un termometru mai bun, mi-a răspuns sec: „Poate dacă nu vă făceați atâtea datorii, aveați bani de unul nou.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Am încercat să-i explic lui Vlad cât de greu îmi este să trăiesc cu această povară invizibilă. Dar el era prins între noi două ca într-un clește. Îl vedeam cum se topește pe zi ce trece, cum evită orice discuție despre bani sau familie.

Într-o zi, am găsit-o pe doamna Stanciu la noi acasă fără să anunțe. Mara dormea, iar eu făceam ordine prin bucătărie.

— Irina, vreau să vorbim serios. Nu-mi place cum te porți cu Vlad. El e băiatul meu și nu vreau să-l văd trist din cauza ta.

— Doamnă Stanciu, nu cred că e corect să-mi spuneți asta. Eu încerc doar să-mi protejez familia.

— Familia? Familia e sânge! Tu ai venit aici din alt neam și ai adus numai probleme!

M-am simțit ca o intrusă în propria casă. Am plâns toată noaptea aceea.

A doua zi dimineață, Vlad a găsit scrisoarea pe care i-am lăsat-o pe masă: „Nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție împreună, ori fiecare merge pe drumul lui.”

A venit după mine la mama acasă, cu ochii roșii și vocea stinsă:

— Irina, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-mi rănesc mama.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? Doar o datorie?

Au urmat luni de tăcere apăsătoare între mine și doamna Stanciu. Vlad făcea naveta între două lumi care nu se mai puteau întâlni. Mara întreba tot mai des: „De ce nu mergem la bunica?”

Am început să pun bani deoparte din orice: vindeam hainele Mariei pe OLX, făceam prăjituri pentru vecini contra cost, luam ore suplimentare la noul meu job la supermarket. Într-un an am strâns aproape toată suma.

Într-o duminică ploioasă am mers la doamna Stanciu cu banii într-un plic.

— Poftim, doamnă Stanciu. V-am adus banii înapoi.

S-a uitat la mine cu dispreț:

— Crezi că banii ăștia repară tot? Cât ai stat sub acoperișul meu și ai mâncat din banii mei?

Atunci am înțeles că datoria nu fusese niciodată despre bani. Era despre control. Despre putere.

Vlad m-a luat de mână și am ieșit împreună pe ușa ei pentru ultima dată ca familie unită.

Acum stau pe balconul nostru mic din Titan și mă uit la Mara cum desenează cu creta pe asfalt inimioare și fluturi. Mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească? Merită să sacrifici totul pentru niște legături de sânge care te sufocă? Sau uneori trebuie să-ți alegi propria familie?