Nu grăbi nunta, Marcela! – Fuga miresei din calea unei familii tiranice

— Marcela, nu uita să zâmbești! Nu vrei să creadă lumea că nu ești fericită, mi-a șoptit mama lui Vlad, doamna Stanciu, în timp ce îmi aranja voalul cu degete reci și hotărâte. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie pe care abia o recunoșteam: rochia albă, machiajul impecabil, dar ochii… ochii mei erau plini de teamă.

În jurul meu, toată lumea forfotea. Mama mea plângea discret într-un colț, tata se uita la ceas, iar Vlad… Vlad era undeva jos, probabil ascultând instrucțiunile tatălui său despre cum trebuie să se comporte un bărbat adevărat la propria nuntă. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât mă miram că nu se sparge rochia pe piept.

— Marcela, hai odată! Mirele te așteaptă! a strigat sora lui Vlad, Irina, cu vocea ei tăioasă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt destul de bună pentru familia Stanciu. De când Vlad m-a cerut de soție, fiecare întâlnire cu ei era un examen: cum gătesc, cum mă îmbrac, ce spun, cum râd. Niciodată nu era suficient.

— Să nu uiți să spui „da” clar și răspicat! Să nu ne faci de râs! a adăugat doamna Stanciu, privindu-mă ca pe un soldat înainte de bătălie.

Am inspirat adânc și am pornit spre biserică. Pe drum, mama m-a prins de mână.

— Ești sigură că vrei asta? a șoptit ea, cu ochii umezi.

— Nu știu… am răspuns aproape imperceptibil. Dar deja eram pe drum și toți așteptau să fiu mireasa perfectă.

La biserică, Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. Era frumos și emoționat, dar în spatele ochilor lui vedeam aceeași nesiguranță ca în ai mei. Știam că și el simte presiunea părinților lui, dar niciodată nu a avut curajul să le spună „nu”.

Ceremonia a început. Preotul vorbea despre iubire și respect, dar eu auzeam doar vocea doamnei Stanciu în minte: „Să nu uiți să faci sarmale ca lumea la Crăciun! Să nu-l lași pe Vlad să plece nemâncat la muncă!”

Când a venit momentul să spun „da”, am simțit cum mă sufoc. Toți ochii erau pe mine. Am privit spre mama mea, care îmi zâmbea încurajator printre lacrimi. Am privit spre Vlad, care părea la fel de pierdut ca mine. Și apoi am privit spre doamna Stanciu, care mă fixa cu o privire de oțel.

— Marcela? a întrebat preotul.

Timpul s-a oprit. În mintea mea s-au derulat toate momentele din ultimele luni: certurile cu Vlad despre nunta prea mare pe care o voiau părinții lui, discuțiile despre unde vom locui (evident, lângă socri), criticile subtile ale Irinei despre felul în care mă îmbrac sau gătesc.

Am simțit că nu mai pot respira. Am făcut un pas înapoi.

— Îmi pare rău… am spus încet, dar destul de tare încât să mă audă toată lumea. Nu pot.

O tăcere grea a căzut peste biserică. Vlad s-a uitat la mine șocat. Doamna Stanciu a făcut un pas spre mine:

— Ce faci? Ne faci de râs în fața tuturor! Nu ai niciun pic de rușine?

— Nu pot… Nu pot să mă mărit azi. Nu așa. Nu cu atâta presiune și frică.

Mama mea a venit lângă mine și m-a luat de mână. Tata s-a ridicat și a venit lângă noi. Pentru prima dată în viața mea am simțit că nu sunt singură.

Vlad a încercat să spună ceva:

— Marcela, te rog… Putem vorbi după?

— Vlad, te iubesc… dar nu pot trăi într-o familie unde nu sunt acceptată pentru cine sunt. Nu vreau să-mi petrec viața încercând să fiu altcineva doar ca să fiu pe placul mamei tale.

Doamna Stanciu a început să țipe:

— Ești o nerecunoscătoare! După tot ce am făcut pentru tine!

— Ce ați făcut pentru mine? M-ați judecat la fiecare pas! M-ați făcut să mă simt mică și neimportantă!

Am ieșit din biserică ținând-o pe mama de mână. Afară era soare și aerul părea mai curat ca niciodată. Am început să plâng, dar erau lacrimi de eliberare.

Acasă, tata m-a luat în brațe:

— Sunt mândru de tine, Marcela. Ai avut curajul pe care mulți nu-l au.

Seara aceea am petrecut-o cu părinții mei și câțiva prieteni apropiați. Am râs, am plâns și am povestit tot ce simțeam. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir liber.

A doua zi dimineață, Vlad mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Poate cândva vom putea vorbi.”

Nu i-am răspuns imediat. Aveam nevoie de timp pentru mine. Aveam nevoie să-mi regăsesc vocea pierdută printre atâtea așteptări străine.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Vlad. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din oraș.

— Îmi pare rău că nu am avut curajul să-mi apăr iubita în fața părinților mei, mi-a spus el cu voce stinsă.

— Și eu îmi pare rău că am încercat atât de mult să fiu cine voiau ei… și am uitat cine sunt eu.

Ne-am despărțit cu respect și cu inima împăcată că fiecare merge pe drumul lui.

Astăzi sunt recunoscătoare pentru acea zi grea din viața mea. Am învățat că uneori trebuie să spui „nu” chiar dacă doare, chiar dacă toată lumea te judecă. Pentru că nimeni altcineva nu trăiește viața ta în locul tău.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că le e teamă să spună „nu”? Oare cât curaj ne trebuie să alegem fericirea noastră înaintea așteptărilor altora?