O noapte la secție: Cum grija de mamă mi-a destrămat familia

— Nu mai țipa la el, Ilie! Ți-am spus că nu vreau să-l mai atingi!
Vocea mea s-a spart în bucătăria mică, luminată slab de becul galben. Era trecut de miezul nopții, iar petrecerea de ziua lui tata se transformase într-un câmp de bătălie. Pe masa plină de farfurii goale și sticle răsturnate, fiul meu, Radu, stătea ghemuit sub scaun, cu ochii mari și umezi. Ilie, fratele meu mai mare, roșu la față de la băutură și furie, ridicase palma spre copil. Mama se uita la mine cu ochii ei negri, obosiți, încercând să mă facă să tac din priviri.

— Nu te băga, Sorina! E copilul tău, dar aici e casa noastră! — a răcnit Ilie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu avea doar șapte ani și era tot ce aveam mai scump pe lume. De când soțul meu, Costin, ne-a părăsit pentru altă femeie, am rămas singură cu el. M-am întors la părinți, în satul nostru din Bărăgan, crezând că aici vom găsi liniște. Dar liniștea nu există când fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire și fiecare gest al copilului e judecat de toți.

— Lasă-l pe Radu în pace! — am strigat din nou, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Ilie s-a apropiat de mine, cu pumnii strânși. Mama a încercat să-l oprească, dar el a împins-o ușor la o parte.

— Dacă nu-ți convine, pleacă! — a scuipat printre dinți.

Atunci s-a întâmplat. Mâna lui a atins fața lui Radu. Un sunet sec, apoi un plâns sfâșietor. Am sărit între ei fără să gândesc. L-am luat pe Radu în brațe și am fugit afară, desculță, în noaptea rece de aprilie. Am alergat pe uliță până la singura casă unde știam că nu mă vor judeca: casa Mariei, prietena mea din copilărie.

— Sorina, ce-ai pățit? — m-a întrebat Maria când m-a văzut pe prag, cu Radu plângând în brațe.

— Nu mai pot… Nu mai pot să stau acolo! — am izbucnit.

Maria m-a tras înăuntru și mi-a dat o pătură. Radu tremura tot. I-am verificat obrazul: roșu și umflat. Maria a sunat la poliție fără să mă întrebe. Știa că nu mai era cale de întors.

Când au venit polițiștii, am simțit că tot satul ne privește prin perdele. Unul dintre ei, domnul Dincă, fusese coleg de școală cu Ilie. M-a privit lung.

— Sorina, ești sigură că vrei să faci plângere? E fratele tău…

Am dat din cap că da. Pentru prima dată în viață nu mi-a mai fost frică de nimeni.

La secție mirosea a tutun vechi și a cafea rece. Radu stătea lipit de mine pe banca tare din hol. În biroul mic, domnul Dincă scria încet:

— Povestește-mi exact ce s-a întâmplat.

Am spus totul: cum Ilie l-a lovit pe Radu, cum mama nu a făcut nimic, cum tata nici măcar nu s-a ridicat de la masă. Cum am simțit că nu mai pot respira în casa aia.

După declarație, am ieșit pe hol și l-am văzut pe Ilie adus de alți polițiști. M-a privit cu ură:

— Să-ți fie rușine! Să-ți vezi copilul crescut fără familie!

Mama a venit și ea la secție. Plângea încet:

— Sorina, ce-ai făcut? Ne faci de râs în tot satul…

Am simțit că mă prăbușesc. Dar când l-am văzut pe Radu cum se agață de mine, am știut că nu pot da înapoi.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat pe banca rece până dimineața, cu Radu adormit în brațe. M-am gândit la toate: la copilăria mea cu Ilie care mereu era favoritul părinților; la tata care nu spunea niciodată nimic; la mama care își ascundea lacrimile după ușa bucătăriei; la Costin care m-a lăsat fără niciun cuvânt de rămas bun.

Dimineața, domnul Dincă mi-a spus că trebuie să mergem la spital cu Radu pentru control. Apoi asistența socială va decide dacă putem rămâne împreună sau dacă trebuie să mergem într-un centru maternal.

Maria a venit după noi cu haine curate și o pungă cu mâncare.

— Nu ești singură, Sorina — mi-a spus ea blând.

La spital, doctorița l-a examinat pe Radu și m-a întrebat dacă vreau să depun plângere penală împotriva fratelui meu.

— Da — am răspuns fără ezitare.

După câteva zile, am primit vestea: nu mai aveam voie să mă întorc acasă la părinți. Ilie primise ordin de restricție. Mama nu mi-a mai vorbit deloc. Tata nici atât.

Am stat două luni la Maria până când am găsit un loc într-un centru maternal din orașul apropiat. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Ana, care fugise de bătăile soțului; Loredana, care își crescuse singură cei trei copii după ce bărbatul ei murise într-un accident; Mirela, care nu știa dacă va reuși vreodată să-și recapete copiii luați de Protecția Copilului.

În fiecare seară mă uitam la Radu cum doarme și mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva i-am luat copilului meu singura familie pe care o avea doar ca să-l apăr de rău. Dacă nu cumva toată lumea avea dreptate când spunea că o mamă trebuie să rabde orice pentru liniștea casei.

Dar apoi îmi aminteam ochii lui speriați și palma lui Ilie ridicată asupra lui și știam că nu pot accepta violența ca pe ceva normal.

Acum sunt încă aici, într-o cameră mică cu două paturi și o fereastră spre curtea plină de copii gălăgioși. Încerc să-mi găsesc un loc de muncă și să-i ofer lui Radu o viață fără frică.

Uneori mă gândesc: oare cât valorează curajul unei mame într-o lume care te judecă pentru orice alegere? Oare câți dintre noi ar avea puterea să rupă tăcerea când familia devine cel mai mare dușman?