O rană nevindecată: Povestea unei mame între două fiice

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea Ioanei a spart liniștea serii ca un trăsnet. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, în mijlocul sufrageriei, iar ochii îi ardeau de lacrimi. Maria, sora ei mai mică, se retrăsese deja în camera ei, după o ceartă aprinsă pe care nici măcar nu mai știam cum a început. Eu rămăsesem pe canapea, cu o carte în poală, incapabilă să reacționez.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? am întrebat încet, de parcă aș fi știut deja răspunsul și totuși nu voiam să-l aud.

— Mereu ai avut grijă de Maria mai mult decât de mine! Mereu ai ținut cu ea! De ce? Ce am făcut eu greșit? De ce nu m-ai iubit la fel?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să protestez, să-i spun că nu e adevărat, că le-am iubit pe amândouă la fel, dar am văzut în ochii ei că nu ar fi crezut niciun cuvânt. Și atunci am tăcut. Am tăcut pentru că, undeva în adâncul sufletului meu, știam că există un sâmbure de adevăr în acuzațiile ei.

Ioana a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu gândurile mele, cu amintirile care au început să curgă ca un film vechi și prăfuit. Mi-am amintit de zilele când Ioana era mică și eu eram o mamă tânără, speriată, mereu obosită. Soțul meu, Radu, lucra mult și era mai mult absent. Când s-a născut Maria, Ioana avea doar patru ani. Era geloasă pe surioara ei, iar eu nu știam cum să gestionez asta. Îmi amintesc cum îi spuneam mereu: „Ești sora mai mare, trebuie să fii responsabilă!” Poate că am pus prea mult pe umerii ei mici.

Anii au trecut și diferențele dintre ele s-au adâncit. Maria era mai sensibilă, plângea ușor și venea mereu la mine pentru orice problemă. Ioana era independentă, încăpățânată și nu cerea ajutor. Poate că am crezut că nu are nevoie de mine la fel de mult ca Maria. Poate că am greșit.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când Ioana a venit la mine cu o notă bună sau cu o reușită și eu i-am spus doar „Bravo”, fără să o îmbrățișez sau să-i arăt cât de mândră sunt. M-am gândit la serile când Maria plângea și eu o țineam în brațe ore întregi, iar Ioana stătea singură în camera ei.

Dimineața următoare am încercat să vorbesc cu Radu.

— Tu ai observat vreodată că Ioana se simte dată la o parte? l-am întrebat.

— Fetele sunt firi diferite, a zis el ridicând din umeri. Tu ai făcut tot ce-ai putut.

Dar nu era suficient. Nu era ceea ce aveam nevoie să aud. Aveam nevoie de răspunsuri, de soluții.

Am încercat să vorbesc cu Maria.

— Ți-ai dat seama că Ioana e supărată pe tine?

Maria a ridicat din umeri și a evitat privirea mea.

— Mereu mi s-a părut că nu mă place… Că orice aș face, tot ea e preferata ta.

M-am prăbușit pe scaun. Cum era posibil ca fiecare dintre ele să creadă că cealaltă e favorizată? Cum ajunsesem aici?

Zilele următoare au fost un chin. Ioana nu răspundea la telefon. Maria era tot mai retrasă. Casa noastră, odinioară plină de râsete și certuri copilărești, devenise un câmp minat al tăcerilor apăsătoare.

Într-o seară, după aproape o săptămână de tăcere, Ioana s-a întors acasă. Era palidă și avea ochii umflați de plâns.

— Putem vorbi? a întrebat ea încet.

Am dat din cap și am tras-o lângă mine pe canapea.

— Mamă… Nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să știi cum m-am simțit toți anii ăștia. Mereu am avut impresia că nu contez la fel de mult ca Maria. Când eram mici și mă certam cu ea, tu mereu îi luai apărarea. Când am intrat la liceu și am avut probleme cu colegii, tu erai prea ocupată cu Maria care avea gripă sau nu voia să meargă la școală… Am simțit că trebuie să mă descurc singură.

Am început să plâng fără rușine.

— Iartă-mă, Ioana! N-am știut… Sau poate n-am vrut să văd. Am crezut că dacă nu te plângi, ești bine… Dar n-am fost atentă la tine. N-am știut cum să fiu mamă pentru două fete atât de diferite…

Ioana m-a îmbrățișat strâns.

— Nu vreau decât să mă vezi… Să mă asculți… Să nu mă compari mereu cu Maria.

A doua zi am vorbit toate trei. A fost greu. Au ieșit la suprafață resentimente vechi, vorbe nespuse ani întregi. Maria a recunoscut că s-a simțit mereu inferioară pentru că Ioana era mai bună la școală și mai populară printre prieteni. Ioana a spus că ar fi vrut doar să fie acceptată așa cum e.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Încercăm să ne apropiem din nou, pas cu pas. Încerc să le ascult pe fiecare fără să judec sau să compar. Încerc să fiu mama de care au nevoie acum, nu cea care am fost cândva.

Mă întreb adesea: Oare câte mame trăiesc cu această vinovăție mută? Oare putem repara vreodată rănile pe care le-am provocat fără să vrem? Voi ce ați face în locul meu?