Frigiderul Gol și Inima Plină de Teamă: Viața Mea între Sacrificii și Vise Frânte

— Antonela, iar nu avem nimic de mâncare! vocea lui Matei răsună din bucătărie, spartă de o furie pe care o cunoșteam prea bine. M-am oprit din spălatul rufelor, cu mâinile ude și inima strânsă. Am tras aer adânc în piept, încercând să-mi adun curajul.

— O să mă descurc eu, Matei. Mâine iau salariul de la croitorie, promit că fac o ciorbă ca la bunica acasă.

El a trântit ușa frigiderului cu un gest disperat. — Mereu promiți, mamă! Mereu mâine! Dar azi? Azi ce facem?

Nu i-am răspuns. Mi-am șters mâinile pe șorțul vechi, același pe care îl purtam de când tata murise și rămăsesem singură cu Matei. Avea doar șapte ani atunci, iar eu nici treizeci. Acum avea optsprezece și era tot mai greu de stăpânit.

În cartierul nostru din Ploiești, toată lumea știa că familia noastră e „cea cu necazuri”. Tata fusese mecanic la uzină, dar după accidentul de muncă nu ne-a mai rămas decât pensia lui de invaliditate și salariul meu mic de croitoreasă. Mama murise devreme, iar fratele meu, Sorin, se mutase la București și nu mai dădea niciun semn. Rămăsesem doar eu și Matei, doi supraviețuitori într-o lume care nu ne voia.

Seara, când Matei s-a închis în camera lui, am rămas singură la masa din bucătărie. Am deschis frigiderul: două ouă crăpate, un rest de brânză veche și o jumătate de borcan cu zacuscă. Am oftat. Mi-am amintit de vremurile când tata aducea salam și pâine proaspătă, iar mama făcea plăcinte cu mere. Acum totul era altfel.

A doua zi la croitorie, colegele vorbeau despre vacanțe la mare și haine noi pentru copii. Eu coseam tivuri la pantaloni rupți și mă gândeam cum să fac rost de bani pentru gaz. Doamna Lidia, șefa mea, s-a apropiat:

— Antonela, iar ai ochii umflați. Ce s-a întâmplat?

— Nimic, doamnă. E doar oboseala.

— Știi că poți să-mi spui dacă ai nevoie de ceva…

Am dat din cap, dar nu puteam cere ajutor. Mândria mă ținea legată de scaunul meu vechi, chiar dacă sufletul mi-era zdrențuit.

Când am ajuns acasă, Matei nu era. Pe masă am găsit un bilet: „M-am dus cu băieții. Nu mă aștepta.” Inima mi-a sărit din piept. Știam ce fel de băieți erau aceia: Doru și Costel, cunoscuți pentru furturi mărunte și scandaluri prin cartier. Am încercat să-l sun pe Matei, dar telefonul lui era închis.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Am stat lipită de geam, privind strada pustie, ascultând fiecare zgomot. La trei dimineața a sunat cineva la ușă. Era poliția.

— Sunteți mama lui Matei Popescu?

— Da… Ce s-a întâmplat?

— A fost prins cu prietenii lui încercând să fure dintr-un magazin alimentar. Nu a făcut nimic grav, dar trebuie să veniți la secție.

Mi s-au tăiat picioarele. Am mers ca prin vis până la secție, unde l-am găsit pe Matei cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… îmi pare rău…

L-am strâns în brațe fără să spun nimic. În drum spre casă am tăcut amândoi. Când am ajuns, am izbucnit:

— De ce faci asta? De ce vrei să ajungi ca ei?

— Pentru că nu mai pot! Nu mai suport să văd cum tragi de tine pentru nimic! Vreau să scap de aici!

Am plâns amândoi până dimineața.

Zilele au trecut greu după incident. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar eu mergeam cu capul plecat pe stradă. La croitorie mi-au tăiat din orele suplimentare; banii au devenit și mai puțini. Matei nu mai ieșea din cameră decât ca să plece la liceu sau să mănânce ceva pe fugă.

Într-o seară l-am găsit scriind ceva pe o foaie mototolită.

— Ce faci acolo?

— Nimic…

Am luat foaia și am citit: „Vreau să plec din țara asta. Să scap de tot.”

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să-i explic că viața nu e mai ușoară nicăieri, că peste tot trebuie să lupți.

— Dar tu ai avut vreodată un vis? m-a întrebat el brusc.

Am rămas fără cuvinte. Da, avusesem: voiam să devin profesoară de limba română. Dar viața m-a împins pe alt drum.

În acea noapte am stat trează mult timp, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute pentru Matei: serile când coseam până târziu ca să-i cumpăr rechizite, zilele când mergeam flămândă la muncă doar ca el să aibă pachet la școală, nopțile când îi vegheam febra fără bani de medicamente.

Într-o duminică dimineață, Sorin a apărut pe neașteptate la ușă.

— Antonela… am auzit ce s-a întâmplat cu Matei. Poate ar trebui să-l aduci la mine în București o vreme. Să vadă altceva.

Matei a refuzat categoric:

— Nu vreau mila nimănui!

Sorin s-a supărat:

— Dacă nu vrei ajutorul meu, atunci descurcați-vă singuri! Eu nu pot face mai mult!

A plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu lacrimile curgând pe obraji.

Au trecut luni întregi până când Matei a început să vorbească din nou cu mine ca înainte. Între timp am găsit un al doilea job ca menajeră la o familie bogată din oraș. Era greu — mă trezeam la cinci dimineața și ajungeam acasă după opt seara — dar reușeam măcar să pun ceva pe masă.

Într-o zi l-am găsit pe Matei citind o carte despre programare.

— Ce faci?

— Încerc să învăț ceva util… Poate așa scap de aici fără să fur sau să mint.

L-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit o rază de speranță.

Dar viața nu ne-a lăsat prea mult timp pentru liniște: într-o seară am primit vestea că uzina unde lucrasem cândva urma să fie demolată pentru un nou mall. O parte din copilăria mea dispăruse pentru totdeauna.

Am privit spre Matei și am știut că trebuie să-l las să-și urmeze drumul, oricare ar fi el — chiar dacă asta însemna să plece departe de mine sau chiar din țară.

Acum stau la masa din bucătărie, cu frigiderul încă gol dar inima puțin mai ușoară. Mă întreb: oare cât poate îndura o mamă pentru copilul ei? Și câte vise trebuie să-și îngroape pentru ca el să poată zbura? Poate cineva să-mi răspundă?