Ziua de naștere care a schimbat totul – Sub umbra unei tradiții de familie

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care ține totul pe umeri! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la mama soacră, doamna Margareta, care stătea în prag cu brațele încrucișate. Era cu o oră înainte de petrecerea de ziua lui Vince, soțul meu, iar bucătăria mirosea a sarmale și cozonac. Dar anul acesta, pentru prima dată după doisprezece ani, nu eu le făcusem.

Mama soacră m-a privit lung, cu acea privire ascuțită pe care o avea când ceva nu era după voia ei.

— Ce vrei să spui? Cine altcineva să facă dacă nu tu? Tu ești nevasta lui Vince, nu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De atâția ani încercam să fiu perfectă: să gătesc ca mama lui, să țin casa ca bunica lui, să zâmbesc la glumele unchiului Doru chiar dacă mă dureau obrajii. Dar anul acesta am spus „nu”. Am comandat mâncare de la restaurant și am rugat-o pe sora mea, Adina, să mă ajute cu curățenia. Voiam să fiu prezentă la propria mea viață, nu doar o umbră care se mișcă printre farfurii și mopuri.

— Ilinca, nu vreau să te superi, dar așa ceva nu se face! a continuat Margareta. O să râdă lumea de noi! Ce-o să zică rudele?

Am simțit cum mi se umezește privirea. M-am gândit la anii în care am stat până târziu în noapte să fac prăjituri pentru toți, la zilele în care Vince nici măcar nu observa că am schimbat fața de masă sau că am pus flori proaspete pe masă. La toate momentele în care am vrut doar să aud un „mulțumesc”, dar tot ce primeam era „ai pus destulă sare?”

Când Vince a intrat în bucătărie, discuția s-a oprit brusc. S-a uitat la mine și la mama lui, apoi la masa încărcată cu tăvi de plastic și cutii de carton.

— Ce-i asta? De ce nu miroase a ciorbă de burtă? a întrebat el, ridicând din sprâncene.

— Am comandat mâncare anul acesta, Vince. Am vrut să ne bucurăm împreună de ziua ta, nu să stau toată ziua în bucătărie, i-am spus încercând să-mi păstrez calmul.

A tăcut câteva secunde. În acele clipe am simțit cum tot universul meu atârnă de reacția lui. În loc să mă îmbrățișeze sau măcar să zâmbească, a oftat adânc.

— Nu înțeleg ce-ți veni. Toată lumea se așteaptă la mâncarea ta. E tradiție! Ai stricat tot farmecul zilei…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am uitat la Adina, care încerca să-mi facă semn să nu cedez. Dar eram deja prea obosită ca să mai lupt.

Oaspeții au început să sosească: verișoara Livia cu copiii gălăgioși, unchiul Doru cu glumele lui vechi și vecina Rodica, mereu pusă pe bârfe. Toți au remarcat lipsa mirosului de mâncare „ca la mama acasă”. Unii au făcut glume răutăcioase:

— Ilinca, ai intrat în grevă? Sau ai uitat rețetele?

Am zâmbit forțat și am încercat să mă bucur de petrecere. Dar fiecare zâmbet era o mască. În jurul mesei s-au făcut bisericuțe: Margareta povestea cum „pe vremea ei” femeile nu-și permiteau asemenea „mofturi”, Vince se retrăsese cu băieții la bere și Adina încerca să mă susțină printre șoapte și priviri complice.

La finalul serii, când toți plecaseră și casa era din nou goală, Vince a venit la mine.

— Ilinca, nu vreau scandaluri. Dar te rog frumos, la anul fă ca înainte. Nu-mi place ce-ai făcut azi.

M-am uitat la el și am simțit că nu mai pot. Că dacă mai accept încă un an de sacrificii tăcute, mă voi pierde cu totul.

— Vince… dar eu? Eu contez? Eu când sunt sărbătorită? Cine are grijă de mine?

A tăcut. S-a uitat în altă parte.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din familia noastră care au trăit pentru ceilalți și s-au stins încet, fără ca cineva să le mulțumească vreodată. M-am gândit la mama mea, care a murit obosită și nefericită, mereu pe fugă între cratițe și copii.

A doua zi dimineață am făcut bagajele și am plecat la Adina pentru câteva zile. Vince n-a încercat să mă oprească. Margareta a sunat-o pe Adina și i-a spus că „Ilinca e nebună”.

Dar eu știam că nu sunt nebună. Doar obosită. Și hotărâtă să nu mai fiu invizibilă.

Au trecut trei luni de atunci. Vince încă speră că mă voi întoarce „la normal”. Familia încă mă vorbește pe la colțuri. Dar eu am început să respir din nou. Să citesc, să ies cu Adina la cafea, să merg la teatru singură. Să fiu eu însămi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia chiar trebuie pusă mereu pe primul loc sau dacă merităm și noi, femeile, o zi doar pentru noi.

Oare câte dintre voi v-ați simțit vreodată invizibile în propria familie? Și câte ați avut curajul să spuneți „ajunge”? Poate că e timpul să vorbim despre asta…