„Ce rușine de rude aveți!” – O vizită de familie care a schimbat totul

— Nu pot să cred că ai adus copiii îmbrăcați așa la masă, Irina! Ce rușine de rude aveți! — vocea stridentă a cumnatei mele, Mariana, a tăiat aerul din sufrageria încărcată de mirosul sarmalelor și al fripturii. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar privirea mi-a fugit instinctiv spre Vlad și Ana, copiii mei, care stăteau stingheri pe canapea, cu ochii în pământ.

Era o duminică obișnuită, sau cel puțin așa sperasem. De când m-am măritat cu Radu, mesele de familie la părinții lui deveniseră un ritual chinuitor, dar mereu am încercat să păstrez aparențele. „E important pentru el”, îmi repetam mereu. Dar astăzi, ceva s-a rupt în mine.

— Mariana, nu cred că e cazul să vorbim așa despre copii — am încercat să spun pe un ton calm, dar vocea îmi tremura. Radu, soțul meu, s-a uitat la mine scurt, apoi și-a turnat vin în pahar fără să spună nimic. Mama lui, doamna Silvia, a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Irina, tu nu înțelegi… La noi în familie copiii trebuie să fie cuminți, să salute frumos, să nu se joace cu telefonul la masă! — a continuat Mariana, ridicând tonul. Ana și Vlad au lăsat telefoanele jos și s-au strâns unul lângă altul.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când rudele lui Radu îi criticau pe copii — ba că nu sunt destul de politicoși, ba că nu iau note suficient de mari la școală sau că nu se îmbracă „corespunzător”. Dar astăzi era prea mult.

— Poate ar trebui să vă uitați mai întâi la copiii voștri înainte să-i judecați pe ai mei! — am izbucnit fără să-mi dau seama. Mariana s-a ridicat brusc de la masă.

— Cum îndrăznești? Noi am crescut copii educați! Nu ca ai tăi, care nici măcar nu știu să salute! — a țipat ea.

Radu a rămas tăcut. M-am uitat la el cu disperare, căutând un semn de sprijin. Nimic. Doar o privire pierdută și o tăcere apăsătoare.

— Radu, chiar nu ai nimic de spus? — am întrebat încet.

El a dat din umeri.

— Hai, Irina, nu face din țânțar armăsar. Așa sunt discuțiile în familie… — a murmurat el.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Toate frustrările adunate în ani de zile au ieșit la suprafață. M-am ridicat de la masă și am luat copiii de mână.

— Ne pare rău, dar plecăm. Nu mai accept ca familia mea să fie umilită! — am spus cu voce tare, tremurând.

Mariana a început să râdă batjocoritor.

— Uite cine se supără! Mare lucru… Oricum nu ne-am așteptat la altceva de la tine!

Am ieșit pe ușă cu inima bătând nebunește. În mașină, Ana plângea încet, iar Vlad se uita pe geam fără să spună nimic.

— Mamă… am făcut ceva greșit? — m-a întrebat Ana printre sughițuri.

— Nu, iubita mea. Nu voi sunteți problema. Problema e că unii oameni nu știu să fie buni — i-am răspuns strângând-o în brațe.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Radu nu a spus nimic când am ajuns acasă. S-a trântit pe canapea și s-a uitat la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am stat ore întregi lângă copii, încercând să-i liniștesc și să le explic că nu e vina lor.

A doua zi dimineață, Radu mi-a spus sec:

— Mama vrea să-ți ceri scuze pentru ieșirea de ieri.

L-am privit șocată.

— Să-mi cer scuze? Pentru ce? Pentru că mi-am apărat copiii?

— Irina, nu poți să rupi legătura cu familia mea pentru niște vorbe spuse la nervi…

— Radu, tu chiar nu vezi cât rău le fac copiilor tăi? Tu chiar nu vezi cât mă doare indiferența ta?

El a ridicat din umeri și a ieșit din cameră.

Au urmat zile tensionate. Rudele lui Radu au început să mă vorbească pe la spate, să trimită mesaje pline de reproșuri și ironii. Radu s-a retras tot mai mult în el însuși. Eu am simțit că mă sufoc între două lumi: una în care valorile mele erau călcate în picioare și alta în care trebuia să-mi protejez copiii cu orice preț.

Într-o seară târzie, după ce i-am culcat pe Ana și Vlad, m-am uitat lung în oglindă. Cine eram eu? O femeie care accepta umilința doar ca să păstreze pacea? Sau o mamă care avea curajul să spună „ajunge!”?

Am decis atunci că nu voi mai merge niciodată la mesele lor de familie. Am vorbit cu copiii și le-am explicat că uneori e nevoie să ne apărăm chiar dacă asta doare. Le-am promis că voi fi mereu de partea lor.

Radu n-a înțeles niciodată pe deplin decizia mea. Relația noastră s-a răcit treptat. Dar eu am știut că am făcut ceea ce trebuia pentru copiii mei.

Uneori mă întreb: oare am procedat corect? Oare e bine să rupi legături de dragul protecției celor dragi? Sau ar fi trebuit să mai încerc să schimb ceva? Voi ce ați fi făcut în locul meu?