„Nu e vina ta, Maria!” – Povestea unei mame care a uitat de ea însăși

— Maria, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era trecut de miezul nopții, iar eu abia reușisem să-l adorm pe Vlad, cel mic. M-am sprijinit de chiuvetă, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile.
— Ce vrei să spui? am întrebat, deși știam că nu va urma nimic bun.

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți. Nu mai era bărbatul care mă făcea să râd la petrecerile studențești sau care îmi aducea flori fără motiv. Era un străin.
— Nu mai suntem o familie. Tu… tu nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit. Ești doar mama copiilor mei. Atât.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l fac să înțeleagă cât am muncit ca să țin totul pe linia de plutire. Dar am rămas mută, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Și tu? Tu ce ai făcut pentru noi? am reușit să șoptesc.

A tăcut. Apoi a rostit cuvintele care mi-au sfâșiat sufletul:
— Am cunoscut pe altcineva. Și cu ea mă simt din nou viu.

M-am prăbușit pe scaun, incapabilă să respir. Nu era posibil. Nu după tot ce făcusem pentru el, pentru copii, pentru casa noastră. Am simțit că mă sufoc în propria viață.

A doua zi dimineață, am încercat să mă comport normal pentru copii. Irina, fetița noastră de șapte ani, m-a întrebat de ce am ochii umflați. I-am spus că am răcit. M-a privit lung și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Copiii simt totul, chiar dacă nu înțeleg.

Radu a început să lipsească din ce în ce mai des. Venea târziu sau nu venea deloc. Când îl întrebam unde a fost, ridica din umeri:
— La muncă. Ce vrei să fac? Trebuie să plătesc facturile!

Dar știam adevărul. Îl simțeam în fiecare gest absent, în fiecare privire fugară spre telefon. Am găsit mesaje pe WhatsApp cu o anume „Simona”. Cuvinte dulci, promisiuni și planuri de viitor. Am simțit că mă prăbușesc din nou.

Am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, Radu mă înșală… și spune că e vina mea.
Ea a oftat adânc:
— Draga mea, bărbații… dacă nu le dai atenție, caută în altă parte. Dar tu ai făcut tot ce ai putut pentru copii. Poate că ar trebui să te gândești și la tine.

Dar cum să mă gândesc la mine când Vlad avea febră și Irina plângea că nu are rochiță nouă pentru serbare? Cum să mă gândesc la mine când salariul meu de educatoare abia ajungea pentru mâncare și facturi?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am deschis laptopul și am început să scriu într-un jurnal virtual:
„Nu mai știu cine sunt. Sunt doar mama lor? Sunt doar femeia care spală, gătește și plânge noaptea? Unde e Maria care visa să călătorească, să picteze, să cânte la chitară?”

Am început să caut răspunsuri în grupuri de suport online pentru mame singure. Am citit povești asemănătoare cu a mea și am plâns la fiecare rând. Nu eram singură.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu hainele împachetate:
— Plec la Simona. E mai bine așa pentru toți.
Irina s-a agățat de piciorul lui:
— Tati, nu pleca! Te rog!
El s-a desprins cu greu și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

A urmat o perioadă de coșmar: nopți nedormite, crize de plâns ale copiilor, telefoane de la bancă pentru ratele întârziate. Mama venea cât putea să mă ajute, dar era bătrână și bolnavă.

Într-o dimineață, după ce am dus copiii la școală și grădiniță, m-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, haine vechi și ponosite. Mi-am spus: „Ajunge!”

Am început să merg la consiliere psihologică la centrul social din cartier. Doamna psiholog, Camelia, m-a ascultat fără să mă judece:
— Maria, nu e vina ta că soțul tău a ales alt drum. Ai dreptul la fericire și tu.

Am început să fac pași mici spre mine însămi: mi-am cumpărat o ojă roșie ieftină și mi-am făcut unghiile; am ieșit la cafea cu o colegă; am citit o carte întreagă într-o noapte albă.

Copiii au început să se obișnuiască fără Radu. Irina mi-a spus într-o seară:
— Mami, tu ești cea mai puternică! O să fim bine!

Au trecut luni de zile până când am reușit să nu mai plâng când îl vedeam pe Radu venind să-i ia pe copii două weekenduri pe lună. Simona nu a rezistat lângă el prea mult – am aflat că l-a părăsit după câteva luni.

Într-o zi ploioasă ca aceea în care s-a destrămat totul, Radu m-a sunat:
— Maria… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut.
Am simțit milă pentru el, dar nu mai era loc pentru el în viața mea.

Acum sunt încă obosită, încă speriată uneori, dar nu mai sunt pierdută. Învăț să fiu din nou Maria – femeia care visează și iubește viața.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce ni se spune mereu că e vina noastră când sacrificiul devine invizibil? Voi ce ați fi făcut în locul meu?