„Băiatul meu nu va fi o slugă în casă!” – Povestea unei familii care s-a destrămat între așteptări și visuri
— Băiatul meu nu va fi o slugă în casă! a răsunat vocea ascuțită a doamnei Lidia, soacra mea, de parcă ar fi vrut să spargă nu doar liniștea, ci și pereții apartamentului nostru din Berceni. M-am oprit cu mâinile în apă, printre vasele nespălate, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Aveam 29 de ani și simțeam că viața mea se scurge printre degete, ca apa caldă care curgea peste farfurii.
Nu era prima dată când Lidia venea peste noi neanunțată. De fiecare dată găsea ceva de criticat: ba că nu e destul de curat, ba că Radu nu are cămașa călcată, ba că mâncarea nu e „ca la mama acasă”. Dar în ziua aceea, când mi-a spus că băiatul ei nu trebuie să pună mâna pe mop sau să-și spele propriile șosete, am simțit că mă sufoc. M-am uitat la Radu, așteptând să spună ceva, orice. Dar el doar a oftat și a ieșit pe balcon să fumeze.
— Nu e normal, Irina! Ce fel de femeie ești dacă nu ai grijă de bărbatul tău? a continuat Lidia, cu ochii mici și reci.
Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Crescusem într-o familie modestă din Ploiești, unde mama și tata împărțeau totul: munca, grijile, bucuriile. Pentru mine era firesc ca Radu să mă ajute la treburile casei. Dar aici, în apartamentul nostru mic din Berceni, regulile erau altele. Regulile Lidiei.
După ce a plecat, am încercat să vorbesc cu Radu.
— Radu, nu mai pot așa. Nu vreau să trăiesc după regulile mamei tale. Suntem o familie, nu?
— Irina, știi cum e mama… Las-o să zică ce vrea. Nu te mai consuma.
Dar nu era atât de simplu. Fiecare vizită a Lidiei era ca o rană nouă. Începusem să mă simt invizibilă în propria mea casă. Orice făceam era greșit. Dacă găteam ceva nou, Lidia spunea că „nu se face așa”. Dacă voiam să merg la serviciu peste program pentru un proiect important, Radu se supăra că „nu mai avem timp pentru noi”.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu despre cine ar trebui să ducă gunoiul, am izbucnit:
— De ce trebuie să fac eu totul? De ce nu poți să mă ajuți?
— Pentru că așa am fost crescut! Așa e normal! a ridicat el tonul pentru prima dată.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai era doar despre vase sau gunoi. Era despre cine sunt eu și cine vreau să fiu. Despre visurile mele de fată care voia să devină arhitect, despre libertatea pe care o simțeam când desenam planuri pe colțuri de hârtie. Despre dorința de a fi văzută și auzită.
Într-o zi am primit un telefon de la mama:
— Irina, tu ești bine? Te simt schimbată la voce…
Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: despre Lidia, despre Radu, despre cum mă simt prizonieră într-o viață care nu mai e a mea.
— Fata mea, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine trebuie să fii! mi-a spus mama cu voce tremurată.
A doua zi am decis să merg la terapie. Am găsit o psiholoagă pe internet, doamna Dobre, care m-a ascultat fără să mă judece. Am început să-mi dau seama cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să-i mulțumesc pe ceilalți.
Între timp, relația cu Radu s-a răcit tot mai mult. El venea târziu acasă, eu mă refugiam în muncă și în ședințele de terapie. Lidia continua să vină neanunțată și să-și bage nasul peste tot.
Într-o seară de toamnă târzie, după ce Lidia plecase trântind ușa și aruncând vorbe grele („Nu meriți băiatul meu!”), am stat față în față cu Radu la masa din bucătărie.
— Radu, eu nu mai pot trăi așa. Ori suntem o echipă și ne respectăm reciproc, ori fiecare merge pe drumul lui.
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu pot să-mi dezamăgesc mama…
Atunci am știut că s-a terminat. Am început să-mi strâng lucrurile încet, printre lacrimi și amintiri. Mama m-a primit acasă cu brațele deschise. Mi-a luat luni întregi să mă regăsesc, dar am început din nou să desenez, să visez.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva trebuia să lupt mai mult pentru căsnicia mea. Dar apoi îmi amintesc cât de mică mă simțeam lângă Lidia și cât de singură eram lângă Radu.
Poate că uneori curajul nu înseamnă să rămâi și să înduri, ci să pleci atunci când nimeni nu te mai vede cu adevărat.
Oare câte femei trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să fim „bune” pentru ceilalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?