Umbra Trecutului: Povestea Mea Printre Statui și Așteptări

— Nu ești niciodată mulțumit, Vlad! De ce nu poți să vezi că fac totul pentru tine? vocea tatălui meu răsuna în atelierul plin de praf și miros de lut umed. Mâinile lui, mari și crăpate, strângeau dalta cu o disperare pe care nu o mai văzusem până atunci. Eu stăteam în prag, cu rucsacul pe umăr, gata să plec la facultate, dar cuvintele lui mă țintuiau locului.

— Nu pentru mine faci, tata. Pentru tine faci. Pentru gloria ta, pentru aplauzele care nu mai vin de la nimeni din familie, doar de la străini. Eu… eu nu mai pot, am șoptit, simțind cum mi se strânge gâtul.

Asta era viața mea: băiatul sculptorului Ionel Radu, mereu în umbra unui om care nu știa să iubească altfel decât prin artă. Mama plecase când aveam doisprezece ani, sătulă de tăcerile lungi și de nopțile în care tata lucra la busturi de generali și poeți uitați. Eu rămăsesem să-i fiu martor și uneori victimă.

În acea primăvară, orașul nostru mic din Moldova fremăta: urma să se dezvelească statuia lui Adrian Mureșan, un cântăreț de rap care murise tragic într-un accident de mașină. Era idolul generației mele, omul care pusese orașul pe harta muzicii românești. Tata câștigase concursul pentru statuie și lucra la ea ca posedat. Nu dormea nopți întregi, refuza să mănânce cu mine, vorbea doar cu ziarele locale și cu primarul.

Într-o seară, am intrat tiptil în atelier. L-am găsit privind bustul neterminat al lui Adrian. Era ceva ciudat în privirea lui: nu admira opera, ci parcă se certa cu ea.

— Nu seamănă deloc cu el, tata. Ai văzut pozele? Adrian avea alt zâmbet, altă privire… am spus încet.

Tata s-a întors brusc spre mine:

— Tu ce știi despre artă? Tu ai stat vreodată nopți întregi să cauți sufletul unui om în piatră?

— Nu trebuie să cauți sufletul tău în piatră, tata. Trebuie să-l găsești pe al lui Adrian. Oamenii îl iubesc pentru cine a fost, nu pentru cine ai vrea tu să fii.

A aruncat dalta pe masă și a ieșit fără să spună nimic. În acea noapte am plâns. Pentru el, pentru mine, pentru mama care nu mai era acolo să ne împace.

Ziua inaugurării a venit cu soare și cu un vânt rece care părea că vrea să gonească norii de pe cer și oamenii din piață. Tata era îmbrăcat la costum, cu cravata strâmb legată. Eu stăteam lângă el, simțind privirile tuturor pe spatele meu.

Primarul a ținut un discurs lung despre „valoarea artei românești” și „importanța memoriei colective”. Apoi a tras pânza de pe statuie. S-a lăsat o liniște ciudată. Statuia era impunătoare, dar rece. Nu semăna deloc cu Adrian Mureșan. Era un chip generic, fără zâmbetul acela ștrengar care îl făcuse celebru.

Din mulțime s-au auzit primele șoapte:

— Nu seamănă deloc!

— Cine-i ăsta? Parcă-i un profesor bătrân!

Apoi au început huiduielile. Un grup de tineri au scos telefoanele și au început să filmeze:

— Domnule Radu! Asta e bătaie de joc! Adrian n-ar fi vrut așa ceva!

Tata s-a uitat la mine ca un copil pierdut. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Am vrut să-l iau de mână, dar m-am oprit. El trebuia să simtă greutatea momentului.

Seara, acasă, tăcerea era apăsătoare. Tata s-a așezat pe scaunul din bucătărie și a început să plângă încet, ca un om care nu mai are nimic de pierdut.

— Am vrut doar să fiu respectat… Să las ceva în urmă… Dar nimeni nu mă mai vede…

M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr:

— Poate că ai uitat să vezi tu oamenii din jurul tău, tata. Poate că arta nu e totul…

A doua zi, internetul era plin de meme-uri cu statuia lui Adrian Mureșan. Unii râdeau, alții erau furioși. Eu mă simțeam gol pe dinăuntru. Prietenii mei mă evitau; eram „fiul sculptorului care a stricat memoria lui Adrian”.

Au urmat zile grele: tata nu mai ieșea din casă, refuza orice interviu. Eu încercam să-l ajut, dar fiecare încercare se lovea de zidul rușinii lui.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun:

— Tata, hai să mergem la mormântul lui Adrian. Să vorbim cu familia lui. Să le cerem iertare dacă trebuie.

A acceptat greu. La cimitir ne-a întâmpinat mama lui Adrian, o femeie simplă cu ochi blânzi.

— Domnule Radu… Știu că ați vrut să faceți ceva frumos. Dar Adrian era altfel… Era viu! Statuia asta e rece… Nu-l recunosc în ea…

Tata a îngenuncheat în fața ei:

— Iertați-mă… Am uitat să ascult…

Am plecat acasă cu sentimentul că poate nu e prea târziu să reparăm ceva. Tata a început să lucreze la o nouă schiță — de data asta împreună cu mine și cu prietenii lui Adrian. Ne-am întâlnit serile în atelier; am râs, am plâns, am povestit despre omul din spatele legendei.

Când noua statuie a fost gata — un Adrian Mureșan zâmbind larg, cu o glugă pe cap și microfonul în mână — oamenii au venit din nou în piață. De data asta au aplaudat.

Tata m-a privit cu ochii umezi:

— Mulțumesc că m-ai ajutat să văd dincolo de piatră…

Acum știu că arta nu e doar despre ce lăsăm în urmă, ci despre cum îi facem pe ceilalți să se simtă văzuți și iubiți.

Oare câți dintre noi trăim doar pentru aplauze și uităm să ascultăm vocea celor dragi? Cât valorează gloria dacă nu e împărțită cu cei pe care îi iubim?